Am așteptat să văd ”Portretul lui Dorian Gray” la Londra cu tot mai multă nerăbdare, pe măsură ce vedeam recenziile, și pe cele internaționale, și pe cele de la noi. ”Portretul” este unul dintre romanele mele preferate, l-am citit când eram mică, toți adulții din jurul meu erau preocupați de ce aș fi putut înțelege din el, dar măcar nu m-au oprit să-l parcurg. M-a urmărit o viață și mi-a deschis apetitul pentru Oscar Wilde (pe care mama mi-l cam închisese cu povești gen ”Privighetoarea și trandafirul” sau ”Prințul fericit” după care plângeam în hohote).

Pe Sarah Snook, protagonista spectacolelor de la Theatre Royal Haymarket, am descoperit-o și eu, ca tot românul, în ”Succession” și am rămas impresionată de jocul ei nuanțat și foarte subtil, de pendularea între femeia de business controlată și fetița neiubită de niciunul dintre bărbații importanți din viața ei. ”Connor’s Wedding” îmi dădea o idee bună despre ce aș putea descoperi pe scenă, dar tot aveam niște rezerve. În plus, veneam după două încercări cu alte două spectacole lăudate, de la care am plecat la pauză (oh, the horror!). Vin la Londra la teatru să mă încarc, nu să văd ce rezultate au compromisurile – de casting, de bani, de scenografie.

Deci două ore – fără pauză – din rândul al doilea, cu Sarah Snook și una dintre cărțile mele cele mai iubite… Spectacolul începe greu. Sarah nu poate articula Queen’s English oricât s-ar strădui, iar din rândul al doilea se mai vede și prompterul și zecile de markere de pe scenă, și toată echipa bizară de cameramani care gravitează în jurul ei. Mi-o tot imaginam pe Cate Blanchett în locul ei, mă tot gândeam cum o să mă întorc acasă după trei spectacole așa și așa, îmi tot distrăgea atenția publicul care râdea fix în momentele în care trebuia să intri în jocul multimedia.

Nu știu care a fost ”the tipping point”. Nu știu când m-a făcut Sarah să uit că e Sarah și să nu mă mai deranjeze consoanele ei prea moi. Dar de la un punct încolo am început să văd doar coregrafia nebună în care evolua cu precizie, doar modul extraordinar în care camerele de filmat – și cele ultra profesionale și cele de telefon – îi amplificau prezența scenică, doar felul în care rezonam cu portretul, nu cel de pe pânză ci cel din ”carte”. ”I have been poisoned by a book”, spune Dorian, și ne e foarte clar tuturor despre ce ….book e vorba.

Sunt foarte conservatoare și foarte încăpățânată. Cu alte cuvinte, cred că regiile moderne sunt ok dacă – 1. toată lumea din sală a văzut și o regie clasică și are un termen valabil de comparație; 2. regia modernă adaugă, realmente, ceva operei literare de bază, nu substituie elemente importante și nici nu o știrbește cumva. Pot spune cu mâna pe inimă că în cazul ăsta, adaugă. Mult. Am avut avantajul să văd cu ochii mei ce și cât a pus din ea Sarah pe scenă și cum efortul ei imens, de două ceasuri, era amplificat pe ecrane. Nimic nu era substituit, nimeni nu trișa. Toți își asumau, seară de seară, că ar putea să se împiedice, să rateze un marker, să greșească un filtru. ”It is all live, you know”, spune Sarah când într-un moment de neîndemânare greșește un gest pe ecranul telefonului și pierde pentru o clipă ”portretul”.

Totul e crescendo până ajunge, vorba unui amic, la isterie. Dar, din nou, există isterie justificată și isterie nejustificată. Iar aici e justificată. E paroxism. Sarah triumfă pe scenă, ovaționată ca un rock star, și iese la rampă înconjurată de toată echipa de ”men in black” care fac totul posibil. Este, într-adevăr, o dovadă excelentă că filmul și teatrul pot coexista, că tehnologia și arta pot să se potențeze reciproc, că poate fi mai mult și mai bine și mai intens și mai și mai…

Am intrat la spectacol cu bateriile descărcate, am ieșit de acolo fully charged și pentru mine, ăsta e cel mai mare câștig. Trailerul e aici , pe Sarah o mai puteți vedea până în mai, apoi spectacolul se va muta pe Broadway, după cum e și firesc.