La fel ca Mont Saint-Michel sau Colmar, Hallstatt e nelipsit în ultima vreme din topurile ”celor mai frumoase localitati mici pe care trebuie sa le vezi inainte sa mori”. Nu ma prea iau dupa topurile de pe internet, dar cand pozele prietenilor imi confirma ca imaginile de pus in rama sunt bazate pe realitate, nu stiu cum sa zic, deciziile se iau singure…
Am ajuns in Hallstatt la 23 de grade, fugind dintr-un Bucuresti care nu se hotara intre 34 si 37 de grade. Cu masina poti parcurge tot drumul cam in doua zile lungi, dar poti, la o adica, sa iei avionul de la Viena si sa continui de acolo, fie cu o masina inchiriata, fie cu trenul.
Oras protejat de UNESCO si copiat de chinezi inca din 2012, Hallstatt are o intrare secreta. Ca sa patrunzi printre casele cochete si cocotate pe coamele de piatra, trebuie sa lasi masina in parcarea principala, care are intotdeauna locuri chiar daca e intotdeauna plina si sa o iei pe jos sau cu un shuttle special care are experienta in a se strecura pe stradute vechi si inguste, pline de turisti la promenada. Mai precis, ca sa poti intra, trebuie sa iesi din oras, daca ar fi sa te iei dupa semnele din trafic…Ca in cazul castelului de la Mont Saint-Michel, e cumva de asteptat ca un asemenea paradis sa fie greu accesibil. In oras, care are trei patru stradele mari si late, nu stii la ce sa te uiti mai intai – la lacul incredibil de curat, la lebedele pofticioase care vin la orice chemare a turistilor, la casele traditionale, impecabil intretinute si incarcate de flori, sau la pisicile pufoase, grase si grave, perfect indiferente la chemari, mangaieri, mancare.
Daca urci un pic pe treptele acoperite, care arata ca o scara de bloc retro dar sunt, in fapt, o strada, te prinzi imediat care e punctul de atractie cel mai interesant si mai neobisnuit al orasului.
Cimitirul. L-am descoperit intr-o seara, fara sa fi citit inainte (si) despre el, si am ramas, efectiv, fara cuvinte. Putinele locuri de veci (in care ”locatarii” stau, de fapt, doar zece ani, transportati fiind apoi, intr-un osuar) sunt matematic parcelate, superb intretinute, incarcate de flori in culori vibrante si nu dau alta senzatie decat aceea de calm si seninatate.
Aici am vazut pentru prima data flori de colt cultivate de mana omului – venita de pe meleagurile noastre, unde planta e protejata prin lege si foarte greu accesibila, evident ca am avut un moment de uluire si altul (mai lung) de incantare.
Din cimitir, situat pe o terasa de piatra in curtea bisericii, privelistea e superba, iar turistii care il viziteaza, fie sunt si ei impartasiti subit de acelasi calm seren cum am fost si eu, fie simt nevoia instinctiv sa nu tulbure tacerea. Atmosfera e suprarealista si suprarelaxanta, oricat ar suna de straniu.
Hallstatt e intr-unul din buzunarele Alpilor ”sarati”, intr-o zona care a crescut din exploatarea sarii, asa ca din orasel poti lua telefericul pana la mina de sare imensa si veche, sau poti lua masina pana la cele doua pesteri din apropiere – Pestera de Gheata sau Pestera Mamut. In germana si engleza, Mammoth Cave poate insemna Pestera Mamutului, dar, spre dezamagirea tuturor copiilor (si a mea), e doar o pestera mamut, nu o pestera cu un mamut.
Ghizii din pesteri au un umor care iti arata clar ca austriecii sunt rude cu nemtii povestindu-ti cu relaxare ca, daca nu tii pasul, risti sa ramai in pestera pana a doua zi dimineata, cand vizitele se reiau. Or temperatura din pestera nu e tocmai de vara, la 0-2 grade Celsius…
Vegetatia de pe crestele de piatra e incredibila – de la clopoteii viorii care se tin de stanca in niste firicele verzi abia vizibile, la coniferele care isi desfasoara radacinile pe orizontala, la suprafata, ca sa se poata agata de versant.
Orice ascensiune e rasplatita cu mancarurile austriece traditionale, bune si in cantitati mari. Dupa o zi de efort intens, sustinut impecabil de ghetele Salomon (carora o sa le dedic o postare separata, pentru ca au fost cel mai bun tovaras de calatorie pe care l-am avut vreodata) ne-am amintit, din nefericire, de Kaiserschmarrn, un perfid desert imperial bazat pe clatite pufoase, unt cu zahar si piureuri de capsuni, de mere sau de prune.
Legenda spune ca, atunci cand i s-a prezentat prima data desertul imparatului Franz Joseph, acesta n-a prea fost impresionat de aspect (asa e, la prima vedere pare sa fie o portie de oua jumari) si a intrebat ”ce e prostia asta?” (Schmarrn asta înseamna). Bucatarul, intr-o inspiratie de moment, i-a spus imparatului ”e adevarat, e o prostie, dar e o prostie imperiala…” (Kaiser-schmarrn). Si, vorba lui Stefan cel Mare, asa sa-i ramana numele…
Incercati reteta pe riscul vostru, nu indrazniti apoi sa ma acuzati pe mine de ceva, ok?…
Kaiserschmarrn nu sunt singurele tentatii ale zonei. In magazinul general din Hallstatt, in care costumele traditionale Dirndl erau la vanzare laolalta cu legumele si fructele, electronicele si vasele din portelan, timbrele si mezelurile, la minuscula cafenea cu terasa servea o tanara simpatica, pe care am vazut-o dimineata aducand o tava plina cu pain au chocolat fierbinte. Incercam sa ne revenim dupa excesele culinare ale zilei precedente, asa ca ne-am pus demonstrativ mana la ochi amandoi. ”Va strambati – dar ganditi-va ce inseamna pentru mine sa stau cu ele sub nas zilnic”, am auzit-o spunand, intr-o combinatie adorabila de engleza cu germana.
Nope, nu vreau sa ma gandesc. Si asa imi amintesc cand aveam sase ani si voiam sa ma fac vanzatoare in magazinul de paine, topita fiind dupa mirosul – si gustul – de paine proaspata.
Hallstatt se afla intr-o regiune care iti arata ca se poate – sa pastrezi intact un orasel multisecular; sa tii curat un lac glaciar imens; sa cultivi flori luxuriante in creierii muntilor; sa primesti turisti si sa le imprimi/impui relaxarea si eleganta rurala (pentru ca exista si asa ceva); sa construiesti si sa intretii teleferice impecabile, tacute si eficiente; sa ingrijesti fiecare coltisor de pamant si fiecare firicel de iarba; sa construiesti o mini-insula cu rocile si pietrisul pe care il scobesti din munte cand faci tunelurile de acces. Orice se poate. Iar efectul, dupa ce ai facut realmente, tot ce se poate face – e paradisiac.
Sorana Savu 
Questions? Comments?