Cum e ca spectator la ”Vocea României”

O sa spuneti ca mai e mult pana la toamna, dar pentru fanii adevarati, ”Vocea Romaniei” a inceput deja, cu inregistrarea etapelor de auditii in blind. Urmaresc emisiunea de la primul sezon, am mai scris despre ea in trecut pentru ca mi se pare unul dintre foarte putinele programe de televiziune carora merita sa le acordati timpul vostru si, prin grija prietenilor mei, am ajuns in fiecare an, mai devreme sau mai tarziu, in sala, sau mai bine zis, in studio.

A fi spectator la ”Vocea Romaniei” nu e o experienta obisnuita – rigorile bunului simt, de care (sper) tinem cont la orice spectacol, sunt dublate de rigorile impuse de o emisiune de televiziune care trebuie sa si sune, dar sa si arate bine. Auditiile dureaza mult – sunt ore si ore de inregistrare si efort pentru echipa si pentru cei patru jurati, sositi intr-o formula noua anul acesta.

Daca pentru noi, cei din sala, programul incepe in jurul pranzului si se termina seara tarziu, pentru ei incepe de dimineata, eventual si dupa o seara in care au avut concerte sau aparitii publice. Ei sunt punctuali, si noi trebuie sa fim punctuali – drumul pana in Stefanesti ia putin in weekend, dar enorm in timpul saptamanii, iar de asta e bine sa tineti cont. Mai bine sunteti siguri ca ajungeti si plecati mai din timp decat sa constatati ca ati batut drumul degeaba pana acolo. Continue reading “Cum e ca spectator la ”Vocea României””

Advertisements

Live Baryshnikov

Mărturisesc, am mers anul acesta la Sibiu la FITS special pentru Mikhail Baryshnikov. Semn de snobism cultural? Nu tocmai. M-am întâlnit pentru prima oară cu el pe un VHS prost înregistrat, în anii 80, într-un film care spunea o poveste pe care, până la un punct, am fi dorit cu toții s-o trăim. Un balerin genial reușește să evadeze din spațiul comunist și ajunge în Statele Unite.

He had me from hello – spune o replică celebră dintr-un film. Baryshnikov m-a făcut să mă uit altfel la un generic de film pentru că genericul de la ”White Nights” este așa

De acest generic și de multe altele mi-a amintit seara de la FITS petrecută în compania unui Baryshnikov peste care vremea a trecut cu destulă delicatețe.

BrodskyBaryshnikov-11028

Când l-am invitat prima oară pe un amic la o expoziție a Barbarei Hangan, mi-a mărturisit ce reacție de respingere inițială a avut când a auzit – ”hai la un vernisaj de pictură românească contemporană” – doar ca să fie mai apoi peste măsură de surprins de grația, inteligența și atemporalitatea picturilor ei. Continue reading “Live Baryshnikov”

Ed Harris pe scena

Unul dintre motivele pentru care merg la Londra la teatru este mania mea de a compara experienta pe care o am cu un actor pe scena versus pe pelicula. De fiecare data sunt diferente importante, subtile, uneori scena imi confirma ce am vazut pe ecran, alteori nu, iar cateodata ma bulverseaza complet.

bc-07

Pana acum, magnifici pe scena au fost doar patru – in experienta mea – Kevin Spacey, James McAvoy, Al Pacino si Helen Mirren. In aceasta ordine. Dezamagirile cele mai mari le-am trait cu Kristin Scott Thomas (de trei ori, deci nu mai am cum sa le consider intamplatoare) si cu Benedict Cumberbatch (da, în acel Hamlet). Iar de la piesa de teatru în care Damien Lewis isi construise intreg rolul incercand sa-l imite pe Pacino am iesit, pur si simplu, din sala.

Continue reading “Ed Harris pe scena”

No Man’s Land la Wyndham Theatre

Toamna asta n-a fost prea generoasa cu spectacolele minunate la Londra, dar tot am reusit sa gasesc doua care sa ma scoata din casa la inceput de decembrie. Tuturor celor care ma intreaba in continuare ce naiba caut la Londra sa vad teatru le repet ca pot sa-mi cumpar bilete mai usor si mai din timp decat la teatrele romanesti; ca planificarea asta la care sunt obligata ma ajuta mult pe parcursul anului, pentru ca mereu am un sac de morcovi in fata ochilor si, prin urmare, orice trece mai usor; si, desigur, nu in ultimul rand, ci mai degraba in primul, ca numai la Londra am ocazia sa vad artisti cu adevarat exceptionali pe scena.

no-mans-land-8671

“No Man’s Land”, piesa lui Harold Pinter pusa in scena la Wyndham Theatre, ii reuneste dupa cativa ani pe Patrick Stewart si Ian McKellen. Prieteni buni, de-o viata, ambii au fost shakespearieni de calibru inainte sa fie consacrati drept capitanul chel, cu nume frantuzesc si salopeta grena cu negru, din “Star Trek” respectiv vrajitorul cu palarie tuguiata din “Lord of the Rings”.

Continue reading “No Man’s Land la Wyndham Theatre”

Black Mirror 3.0

Charlie Brooker a avut intotdeauna o imaginatie… mai altfel. Ca jurnalist, avea o rubrica in care oferea premii in bani cititorilor care scriau redactiei, ca apoi sa-i injure chiar in paginile revistei. A creat ”Ignopedia”, un fel de Wikipedia dac-ar fi dupa Trump. Dar eu am ajuns sa stiu de el abia dupa ce am vazut primele doua serii din ”Black Mirror”.

In acceptiunea britanica, un serial pare sa fie orice film de televiziune care are doua sau mai multe episoade, de aceea, daca veti cauta serialul, veti constata ca prima ”serie” are trei episoade, a doua are alte trei si totul culmineaza cu un episod special de Craciun (special sa-ti strice Craciunul) intitulat sugestiv ”White Christmas”.

blackmirror

De anul acesta, Brooker e contractat de Netflix si puf! sase noi episoade in octombrie si alte sase episoade anuntate pentru ianuarie. Avand in vedere ca Brooker abia a inceput filmarile pentru seria a 4-a, reactia lui pe Reddit cand a aflat de la fani care e deadline-ul anuntat pe imdb a fost, desigur, ”fuck”.

Continue reading “Black Mirror 3.0”

A necklace fit for the Mother of Dragons

With the Emmys now over, we know there is a new record set for the most awarded TV show in all history – and the winner is… ”Game of Thrones”. No show can be so great without a lot of passion from all the members of its team. I talked a few weeks ago to Michele Carragher, who did the embroidery for all those fantastic costumes. This is an interview with Yunus & Eliza, another couple of talented artists, brought to the show to create those wonderful neck sculptures that remind us all Daenerys Targaryen is the Mother of Dragons. Here are their answers and – best of all, the necklaces are for sale here, but, quite understandably, there is a long waiting list.

How did Yunus meet Eliza?

In a foundry in West London.

yunus-eliza
Yunus & Eliza

Your creative story started with the Poseidon ring – which is said to be an ”accidental creation”. How did the ”accident” happen?

We didn’t intend to make a ring, rather a small sculpture, that we hollowed out from the back to make less heavy, and it was then a natural step to put a finger through…. Continue reading “A necklace fit for the Mother of Dragons”

Manele culte

Ca multi dintre noi in ultima vreme, am inceput sa ma feresc deliberat si consecvent de experiente mizerabile – si in business si in afara lui. Daca ma duc la un spectacol, ma informez, ma pregatesc, ma incant in avans si vreau sa ma bucur de o experienta care sa ma emotioneze, sa ma incarce, sa ma inspire. N-as fi scris postul asta daca nu as fi trecut in 2016 prin trei asemenea ”spectacole” care mi-au provocat in cel mai bun caz stupoare si dezolare si in cel mai rau – dezgust.

Trei proiecte promovate serios, cu blazoane si nume mari s-au demonstrat a fi niste constructii calpe, de un grobianism feroce, facute pentru bucuria targului, pentru cateva chicoteli ieftine ale unui public venit in mare parte pe invitatii – deci, desigur, cu intarziere, dar si cu apetit pentru aplauze complezente la final.

Incep cu ultimul, pentru ca mi-a demontat pentru totdeauna un mit creat acum 20 de ani – acela al regizorului Andrei Serban. Opera Nationala Bucuresti a gazduit aseara, in ceea ce mai intai a fost si apoi n-a mai fost deschidere de stagiune, o opereta – ”Vaduva vesela”. Interpretata, aproape in exclusivitate, de artisti de la Opera Nationala din Iasi. Voci pentru care, asa cum n-am vazut nicaieri pe unde am fost, au fost necesare …microfoane, ca la musical, ca la muzica pop, ca la…noi la nimeni.

Campania anunta, ce-i drept, ca aceasta va fi o ”Vaduva Vesela” ce n-a vazut Parisul, dar conotatiile expresiei, de regula sunt pozitive. In retrospect, nu ma mir de ce n-ar vedea Parisul o asemenea concoctie dubioasa.

Afisul, precum productia, era semnat de un alt nume celebru – las la latitudinea voastra sa-i calculati valoarea estetica.

Afis Vaduva Vesela

Continue reading “Manele culte”

Hallstatt – in buzunarul Alpilor sarati

La fel ca Mont Saint-Michel sau Colmar, Hallstatt e nelipsit în ultima vreme din topurile ”celor mai frumoase localitati mici pe care trebuie sa le vezi inainte sa mori”. Nu ma prea iau dupa topurile de pe internet, dar cand pozele prietenilor imi confirma ca imaginile de pus in rama sunt bazate pe realitate, nu stiu cum sa zic, deciziile se iau singure…

Am ajuns in Hallstatt la 23 de grade, fugind dintr-un Bucuresti care nu se hotara intre 34 si 37 de grade. Cu masina poti parcurge tot drumul cam in doua zile lungi, dar poti, la o adica, sa iei avionul de la Viena si sa continui de acolo, fie cu o masina inchiriata, fie cu trenul.

Oras protejat de UNESCO si copiat de chinezi inca din 2012, Hallstatt are o intrare secreta. Ca sa patrunzi printre casele cochete si cocotate pe coamele de piatra, trebuie sa lasi masina in parcarea principala, care are intotdeauna locuri chiar daca e intotdeauna plina si sa o iei pe jos sau cu un shuttle special care are experienta in a se strecura pe stradute vechi si inguste, pline de turisti la promenada. Mai precis, ca sa poti intra, trebuie sa iesi din oras, daca ar fi sa te iei dupa semnele din trafic… Continue reading “Hallstatt – in buzunarul Alpilor sarati”

A modern fairy – Michele Carragher

I got caught up in the Game of Thrones in the 4th season – binged it all up and then followed it week after week religiously. One of the details you notice as a fan is the rich texture of the costumes – clear indication that the production team is as much in love with the books as any of us. Yet finding the artists to create the wonderful clothes and armours, to imagine and deliver the fabulous embroidery on Cersei’s dresses in silk or leather or Daenerys’s blue dragonscale tunic is quite a feat in this day and age.

The eyes, brains and hands behind the magical embroidery on the GoT costumes belong to Michele Carragher, a young and very talented British artist, with an impressive portfolio of costume design for period and fantasy movies. Here are her thoughts on embroidery, creativity and the World of Costume in an exclusive interview.

You seem to have drawn inspiration for your wonderful embroidery work from many sources – from architecture to painting and jewellery. What is the one most important thing that you learned from each of these three?
Because I often want to create sculptural and 3 dimensional elements to my embroidery I find it really useful to look at architectural decoration, or jewellery as a starting point as it will be easier for me to visualise the embroidery for the particular piece I am working on, for example a lion, from an already sculpted shape.
I do however look to nature too, particularly if I want to capture movement within a piece. Within paintings I may be looking to the historical textiles and decoration within them, or it may be to look at how colours, mood and light have been captured by a particular artist.

You have worked both for Elizabeth I, where the need for historical accuracy was a bit stricter, and for Game of Thrones, which allows for more creativity? Which setup worked better for you – the one that provided more guidelines for your work or the one that left everything to your imagination?
For a historical drama like Elizabeth I there are usually documented references for you to draw on, in books, on the Net and in Museums, and you use all these to influence your designs but you don’t have to recreate pin point accurate embroideries, as there wouldn’t be time to do this. You are trying to create an impression of the style of work that is believable to the audience as belonging to the period you are portraying on screen and is suitable for the particular character’s status or narrative story. With a Fantasy like Game of Thrones you have more freedom to create designs as you are not restricted to a specific period in time.
Whatever genre of film you are working towards conveying a visual narrative to the audience to create a believable and understandable world, be it contemporary, fictional, factual or fantasy.
Out of the two productions I would say I prefer working on Game of Thrones as it has allowed me to present my own authorship within the designs I have created, this doesn’t take away any importance from my work on Elizabeth 1, I loved the challenge it presented me with the designs I had to conceive, and I really did enjoy working on this project due the Elizabethan era being such a great period of history to work on, with lots of rich encrusted decoration. Continue reading “A modern fairy – Michele Carragher”

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑