Search

Sorana Savu

Truth is in the eye of the beholder

Live Baryshnikov

Mărturisesc, am mers anul acesta la Sibiu la FITS special pentru Mikhail Baryshnikov. Semn de snobism cultural? Nu tocmai. M-am întâlnit pentru prima oară cu el pe un VHS prost înregistrat, în anii 80, într-un film care spunea o poveste pe care, până la un punct, am fi dorit cu toții s-o trăim. Un balerin genial reușește să evadeze din spațiul comunist și ajunge în Statele Unite.

He had me from hello – spune o replică celebră dintr-un film. Baryshnikov m-a făcut să mă uit altfel la un generic de film pentru că genericul de la ”White Nights” este așa

De acest generic și de multe altele mi-a amintit seara de la FITS petrecută în compania unui Baryshnikov peste care vremea a trecut cu destulă delicatețe.

BrodskyBaryshnikov-11028

Când l-am invitat prima oară pe un amic la o expoziție a Barbarei Hangan, mi-a mărturisit ce reacție de respingere inițială a avut când a auzit – ”hai la un vernisaj de pictură românească contemporană” – doar ca să fie mai apoi peste măsură de surprins de grația, inteligența și atemporalitatea picturilor ei.

Cam așa și cu ”Brodsky/Baryshnikov” – e un spectacol cu un singur protagonist, care recită (nu prea strălucit) poezie în limba rusă. Dacă nici asta nu te face să stai acasă, înseamnă că ai nimerit bine… Ajuns la vârsta la care nu se mai sinchisește de judecățile și prejudecățile altora, Baryshnikov a urcat pe scenă ca să vorbească despre lucruri care i-au marcat existența, și lui și prietenului său, poetul, și pe care cu greu le pricepe cine nu le-a trăit.

Am avut parte de visul american nu în anii 80, ca el, ci zece ani mai târziu. Și nicăieri ca în raiul californian (fără mișto), în care am petrecut aproape doi ani, nu am înțeles mai acut dorul de țară – acela profund, absurd, incontrolabil. Despre el vorbesc cei doi, poet și interpret, cu mijloacele care le stau la îndemână.

Balerinul recită cu un accent american sesizabil, cu o voce foarte apropiată de cea a poetului, aproape monotonă. Dar versurile sunt atât de puternice și au rezonat atât de puternic cu ce trăisem și experimentasem, că m-au aținut în fotoliu concentrată să nu ratez nimic: nici posturile și mișcările, nici muzicalitatea versurilor, nici cuvintele rusești pe care reîncepeam să le înțeleg, nici traducerea de care, de la un punct încolo, nu erai sigur dacă te ajută sau te încurcă…

Stau prost cu memoria, dar tot m-a marcat un vers ”tiranul nu mai e un monstru, e mediocritate”, în ideea că traducerea are două semnificații foarte diferite dacă la această variantă adaugi un simplu articol hotărât ”tiranul nu mai e un monstru, e mediocritatea”. Dacă vă uitați un pic pe net și pe la televiziuni constatați cu ușurință că am depășit faza în care tirania devine parte din obișnuit, din mediocritate și am ajuns într-unul nou, în care mediocritatea se manifestă agresiv, tiranic, așa cum noi știm că s-a mai întâmplat pe vremea comunismului… Au mai fost și altele, dar vă las și pe voi să descoperiți și să le experimentați pe viu sau pe youtube, prin fragmentele de spectacol.

În vârstă, Baryshnikov e și mai expresiv, și mai emoționant, mai ales când vorbește despre subiecte care îi sunt atât de apropiate. Se spune că Isadora Duncan ajunsese să stârnească emoția cu o simplă mișcare a mâinii – după ea, Anna Pavlova, Maya Plisețkaya au ajuns și ele la același nivel de măiestrie, aproape ireal. Baryshnikov este și el acolo – și știe, pentru că își rezumă mișcările coregrafice doar la acelea cu o enormă încărcătură simbolică și semnificație pentru biografia sa artistică. Jocul cu scaunul îl transformă în centaur aici și-l aruncă în mitologie, acolo unde știe deja că îi este locul… Jocul cu mâinile ne reamintește că totul e perisabil, inclusiv sau mai ales noi. Mimica îl ajută să îmbătrânească subit, să-și asume trecerea timpului, amărăciunea, alienarea, totul într-un expozeu cathartic, foarte intim. Îți place, bine, nu-ți place, stai liniștit, nu e nevoie…

Spectacolul mai călătorește încă prin lume, dacă-l vedeți pe undeva, mergeți să-l vedeți, avizați. Pe scenă nu apare iubitul lui Carrie, sorry…

Photo: Apollo Theatre

Ed Harris pe scena

Unul dintre motivele pentru care merg la Londra la teatru este mania mea de a compara experienta pe care o am cu un actor pe scena versus pe pelicula. De fiecare data sunt diferente importante, subtile, uneori scena imi confirma ce am vazut pe ecran, alteori nu, iar cateodata ma bulverseaza complet.

bc-07

Pana acum, magnifici pe scena au fost doar patru – in experienta mea – Kevin Spacey, James McAvoy, Al Pacino si Helen Mirren. In aceasta ordine. Dezamagirile cele mai mari le-am trait cu Kristin Scott Thomas (de trei ori, deci nu mai am cum sa le consider intamplatoare) si cu Benedict Cumberbatch (da, în acel Hamlet). Iar de la piesa de teatru în care Damien Lewis isi construise intreg rolul incercand sa-l imite pe Pacino am iesit, pur si simplu, din sala.

Continue reading “Ed Harris pe scena”

No Man’s Land la Wyndham Theatre

Toamna asta n-a fost prea generoasa cu spectacolele minunate la Londra, dar tot am reusit sa gasesc doua care sa ma scoata din casa la inceput de decembrie. Tuturor celor care ma intreaba in continuare ce naiba caut la Londra sa vad teatru le repet ca pot sa-mi cumpar bilete mai usor si mai din timp decat la teatrele romanesti; ca planificarea asta la care sunt obligata ma ajuta mult pe parcursul anului, pentru ca mereu am un sac de morcovi in fata ochilor si, prin urmare, orice trece mai usor; si, desigur, nu in ultimul rand, ci mai degraba in primul, ca numai la Londra am ocazia sa vad artisti cu adevarat exceptionali pe scena.

no-mans-land-8671

“No Man’s Land”, piesa lui Harold Pinter pusa in scena la Wyndham Theatre, ii reuneste dupa cativa ani pe Patrick Stewart si Ian McKellen. Prieteni buni, de-o viata, ambii au fost shakespearieni de calibru inainte sa fie consacrati drept capitanul chel, cu nume frantuzesc si salopeta grena cu negru, din “Star Trek” respectiv vrajitorul cu palarie tuguiata din “Lord of the Rings”.

Continue reading “No Man’s Land la Wyndham Theatre”

Black Mirror 3.0

Charlie Brooker a avut intotdeauna o imaginatie… mai altfel. Ca jurnalist, avea o rubrica in care oferea premii in bani cititorilor care scriau redactiei, ca apoi sa-i injure chiar in paginile revistei. A creat ”Ignopedia”, un fel de Wikipedia dac-ar fi dupa Trump. Dar eu am ajuns sa stiu de el abia dupa ce am vazut primele doua serii din ”Black Mirror”.

In acceptiunea britanica, un serial pare sa fie orice film de televiziune care are doua sau mai multe episoade, de aceea, daca veti cauta serialul, veti constata ca prima ”serie” are trei episoade, a doua are alte trei si totul culmineaza cu un episod special de Craciun (special sa-ti strice Craciunul) intitulat sugestiv ”White Christmas”.

blackmirror

De anul acesta, Brooker e contractat de Netflix si puf! sase noi episoade in octombrie si alte sase episoade anuntate pentru ianuarie. Avand in vedere ca Brooker abia a inceput filmarile pentru seria a 4-a, reactia lui pe Reddit cand a aflat de la fani care e deadline-ul anuntat pe imdb a fost, desigur, ”fuck”.

Continue reading “Black Mirror 3.0”

A necklace fit for the Mother of Dragons

With the Emmys now over, we know there is a new record set for the most awarded TV show in all history – and the winner is… ”Game of Thrones”. No show can be so great without a lot of passion from all the members of its team. I talked a few weeks ago to Michele Carragher, who did the embroidery for all those fantastic costumes. This is an interview with Yunus & Eliza, another couple of talented artists, brought to the show to create those wonderful neck sculptures that remind us all Daenerys Targaryen is the Mother of Dragons. Here are their answers and – best of all, the necklaces are for sale here, but, quite understandably, there is a long waiting list.

How did Yunus meet Eliza?

In a foundry in West London.

yunus-eliza
Yunus & Eliza

Your creative story started with the Poseidon ring – which is said to be an ”accidental creation”. How did the ”accident” happen?

We didn’t intend to make a ring, rather a small sculpture, that we hollowed out from the back to make less heavy, and it was then a natural step to put a finger through…. Continue reading “A necklace fit for the Mother of Dragons”

Manele culte

Ca multi dintre noi in ultima vreme, am inceput sa ma feresc deliberat si consecvent de experiente mizerabile – si in business si in afara lui. Daca ma duc la un spectacol, ma informez, ma pregatesc, ma incant in avans si vreau sa ma bucur de o experienta care sa ma emotioneze, sa ma incarce, sa ma inspire. N-as fi scris postul asta daca nu as fi trecut in 2016 prin trei asemenea ”spectacole” care mi-au provocat in cel mai bun caz stupoare si dezolare si in cel mai rau – dezgust.

Trei proiecte promovate serios, cu blazoane si nume mari s-au demonstrat a fi niste constructii calpe, de un grobianism feroce, facute pentru bucuria targului, pentru cateva chicoteli ieftine ale unui public venit in mare parte pe invitatii – deci, desigur, cu intarziere, dar si cu apetit pentru aplauze complezente la final.

Incep cu ultimul, pentru ca mi-a demontat pentru totdeauna un mit creat acum 20 de ani – acela al regizorului Andrei Serban. Opera Nationala Bucuresti a gazduit aseara, in ceea ce mai intai a fost si apoi n-a mai fost deschidere de stagiune, o opereta – ”Vaduva vesela”. Interpretata, aproape in exclusivitate, de artisti de la Opera Nationala din Iasi. Voci pentru care, asa cum n-am vazut nicaieri pe unde am fost, au fost necesare …microfoane, ca la musical, ca la muzica pop, ca la…noi la nimeni.

Campania anunta, ce-i drept, ca aceasta va fi o ”Vaduva Vesela” ce n-a vazut Parisul, dar conotatiile expresiei, de regula sunt pozitive. In retrospect, nu ma mir de ce n-ar vedea Parisul o asemenea concoctie dubioasa.

Afisul, precum productia, era semnat de un alt nume celebru – las la latitudinea voastra sa-i calculati valoarea estetica.

Afis Vaduva Vesela

Continue reading “Manele culte”

Hallstatt – in buzunarul Alpilor sarati

La fel ca Mont Saint-Michel sau Colmar, Hallstatt e nelipsit în ultima vreme din topurile ”celor mai frumoase localitati mici pe care trebuie sa le vezi inainte sa mori”. Nu ma prea iau dupa topurile de pe internet, dar cand pozele prietenilor imi confirma ca imaginile de pus in rama sunt bazate pe realitate, nu stiu cum sa zic, deciziile se iau singure…

Am ajuns in Hallstatt la 23 de grade, fugind dintr-un Bucuresti care nu se hotara intre 34 si 37 de grade. Cu masina poti parcurge tot drumul cam in doua zile lungi, dar poti, la o adica, sa iei avionul de la Viena si sa continui de acolo, fie cu o masina inchiriata, fie cu trenul.

Oras protejat de UNESCO si copiat de chinezi inca din 2012, Hallstatt are o intrare secreta. Ca sa patrunzi printre casele cochete si cocotate pe coamele de piatra, trebuie sa lasi masina in parcarea principala, care are intotdeauna locuri chiar daca e intotdeauna plina si sa o iei pe jos sau cu un shuttle special care are experienta in a se strecura pe stradute vechi si inguste, pline de turisti la promenada. Mai precis, ca sa poti intra, trebuie sa iesi din oras, daca ar fi sa te iei dupa semnele din trafic… Continue reading “Hallstatt – in buzunarul Alpilor sarati”

A modern fairy – Michele Carragher

I got caught up in the Game of Thrones in the 4th season – binged it all up and then followed it week after week religiously. One of the details you notice as a fan is the rich texture of the costumes – clear indication that the production team is as much in love with the books as any of us. Yet finding the artists to create the wonderful clothes and armours, to imagine and deliver the fabulous embroidery on Cersei’s dresses in silk or leather or Daenerys’s blue dragonscale tunic is quite a feat in this day and age.

The eyes, brains and hands behind the magical embroidery on the GoT costumes belong to Michele Carragher, a young and very talented British artist, with an impressive portfolio of costume design for period and fantasy movies. Here are her thoughts on embroidery, creativity and the World of Costume in an exclusive interview.

You seem to have drawn inspiration for your wonderful embroidery work from many sources – from architecture to painting and jewellery. What is the one most important thing that you learned from each of these three?
Because I often want to create sculptural and 3 dimensional elements to my embroidery I find it really useful to look at architectural decoration, or jewellery as a starting point as it will be easier for me to visualise the embroidery for the particular piece I am working on, for example a lion, from an already sculpted shape.
I do however look to nature too, particularly if I want to capture movement within a piece. Within paintings I may be looking to the historical textiles and decoration within them, or it may be to look at how colours, mood and light have been captured by a particular artist.

You have worked both for Elizabeth I, where the need for historical accuracy was a bit stricter, and for Game of Thrones, which allows for more creativity? Which setup worked better for you – the one that provided more guidelines for your work or the one that left everything to your imagination?
For a historical drama like Elizabeth I there are usually documented references for you to draw on, in books, on the Net and in Museums, and you use all these to influence your designs but you don’t have to recreate pin point accurate embroideries, as there wouldn’t be time to do this. You are trying to create an impression of the style of work that is believable to the audience as belonging to the period you are portraying on screen and is suitable for the particular character’s status or narrative story. With a Fantasy like Game of Thrones you have more freedom to create designs as you are not restricted to a specific period in time.
Whatever genre of film you are working towards conveying a visual narrative to the audience to create a believable and understandable world, be it contemporary, fictional, factual or fantasy.
Out of the two productions I would say I prefer working on Game of Thrones as it has allowed me to present my own authorship within the designs I have created, this doesn’t take away any importance from my work on Elizabeth 1, I loved the challenge it presented me with the designs I had to conceive, and I really did enjoy working on this project due the Elizabethan era being such a great period of history to work on, with lots of rich encrusted decoration. Continue reading “A modern fairy – Michele Carragher”

Un colt de rai ”a l’ancienne”

Pe bulevardul Maresal Prezan, la nr. 4 A intri pe o alee in care te intampina mirosul de cetina chiar si in plina vara. In capat, protejata de un rond impunator de hortensii care isi fac de cap pentru ca au atata apa si atata umbra cata le trebuie, e o casa paralelipipedica, jumatate ziduri jumatate ferestre, unde isi are sediul un adevarat muzeu al modei somptuoase, teatrale si al accesoriilor de mare clasa.

E firesc, e casa doamnei Doina Levintza si a domnului Dan Coma, atelier, locuinta, showroom si spatiu de intalniri magice cum nu cred sa mai existe in Bucuresti. Bubu, bichonul alb, bucuros si zgomotos te intampina la usa indiferent pe ce buton te nimeresti sa suni. De la intrare dai peste piese artizanale de colectie, intr-un alandala relaxat si artistic, semn ca fiecare dintre ele si-a gasit locul natural, la un anumit moment, si de-acolo nu s-a mai clintit, lasand sa se adune straturi si straturi de obiecte, care mai de care mai interesante, care mai de care mai cu poveste.

Vin in casa din Maresal Prezan cu bucuria de a ma reintalni cu un loc extraordinar, in afara timpului, in care maiestria e judecata si pretuita la adevarata ei valoare, in care ai interlocutori minunati sa discuti frumosul, fie ca el se modeleaza in cristal, in bronz, in ulei sau acuarela, in lemn sau argint. Si mai ales in piele. Continue reading “Un colt de rai ”a l’ancienne””

Blog at WordPress.com.

Up ↑