30 de ani de admirație

Pe când aveam 12-13 ani, bucuriile mele simple în regimul comunist erau foarte strâns legate de muzică. Nici nu prea aveai alte zone în care să te refugiezi și să-ți imaginezi că e totul frumos și bine – doar în cărți și în muzică – de la rock-ul anilor 60 la pop-ul anilor 80. Pe atunci a apărut albumul de debut al Loredanei, ACEL album, care nu numai că era interpretat de o fată de 16-17 ani, dar era și scris și produs întru totul de unul dintre cei mai buni compozitori de muzică de film de toate felurile pe care i-a avut țara asta – Adrian Enescu.

Continue reading “30 de ani de admirație”

We Need to Talk about Kevin

I have pondered a lot over the past days whether to write or not about Kevin Spacey. I have been, and still am, a huge fan. I am also a public relations professional and a woman who has, like pretty much every other woman in Eastern European Romania, seen and experienced her fair share of sexual harassment or inappropriate behaviour.

I have read in horror all the witness stories written about Harvey Weinstein and empathised, just like everyone else with a pulse and a heart in the right place, with those who have been pushed around, denied roles, threatened or molested by a bully in a position of power.

But somehow, in my book, nothing that has been so far written about Kevin Spacey registers in the same way. I hear people who have been bothered by a massage in an age where sexual partners are chosen on Tinder. I hear vertically moral people bothered by a blow job in a gay bar in a country where this happens pretty much every year.

I see a world class career destroyed in a matter of days in a whirlwind of social media where anonymous comments evoke shady incidents that are literally from the last century. I see that a theatre – which has been brought back to glory from rubble and disarray by Spacey and endowed with a humongous amount of money not two years ago – is trying to ride the publicity wave by opening a “confidential email address” where people are encouraged to spill the beans on Kevin Spacey.

Leaving aside the preposterous notion of anonymous email messages or confidential email addresses, two concepts that would work today only for crass computer illiterates, the headline that this poor gang of gossipers gets in Vanity Fair says it all “Kevin Spacey’s Former Theatre Has Opened a Confidential Tip Line”. Sorry, Old Vic, for the American audiences you still are and will be Kevin Spacey’s former theatre…

I see Spacey fired, blamed, his work discarded, his awards withdrawn, his strong and, I am sure, overbearing personality condemned at every step, and yet I saw no outrage of such caliber two years ago when this came to light. Not the first time, mind you, but the third or the fourth time in ten years…

I see now Masterclass is cancelling his class on acting, Kevin Spacey being the main reason I had learned about Masterclass.com in the first place. I wonder when Dustin Hoffman will also get the axe judging by the same weird wave of morality that suddenly got into us…

I read his PR advisors and publicists are deserting him right now and trying to put some distance – and I remember all the glorious campaigns and ideas that surrounded “House of Cards” or The Old Vic every single year… I was in awe of all that… and frankly, I am disgusted by all this…

I see all this happening in a country lead by Donald Trump… I see all this happening to one of the great friends of Bill Clinton… forgive me if I really feel this is off…

I can’t rule out the possibility that I might be horribly wrong. The private lives of individuals cannot be judged objectively by outsiders. You can never know all the inner details of a crisis situation as long as you are not in the room… But I would have felt extremely hypocritical if I had not written this. Kevin Spacey was the one to make me come to London and experience world class theatre for years and years and years… He left me in awe following his performances in Richard III, Inherit the Wind, Clarence Darrow, The Usual Suspects, but also for The Life of David Gale. He left me in tears after the wildly emotional speech he delivered the night before leaving The Old Vic as a Creative Director.

This is none of my business and yet it is… cause if we start throwing shit at people and destroy careers based on gossip and we all agree that this is somehow ok, who’s gonna say who the next target is and who’s gonna wait and analyse and judge (I mean really judge) whether it was warranted or not…

Oh, and if you are looking for good movies to watch, you should try this one sometime…

Cum e ca spectator la ”Vocea României”

O sa spuneti ca mai e mult pana la toamna, dar pentru fanii adevarati, ”Vocea Romaniei” a inceput deja, cu inregistrarea etapelor de auditii in blind. Urmaresc emisiunea de la primul sezon, am mai scris despre ea in trecut pentru ca mi se pare unul dintre foarte putinele programe de televiziune carora merita sa le acordati timpul vostru si, prin grija prietenilor mei, am ajuns in fiecare an, mai devreme sau mai tarziu, in sala, sau mai bine zis, in studio.

A fi spectator la ”Vocea Romaniei” nu e o experienta obisnuita – rigorile bunului simt, de care (sper) tinem cont la orice spectacol, sunt dublate de rigorile impuse de o emisiune de televiziune care trebuie sa si sune, dar sa si arate bine. Auditiile dureaza mult – sunt ore si ore de inregistrare si efort pentru echipa si pentru cei patru jurati, sositi intr-o formula noua anul acesta.

Daca pentru noi, cei din sala, programul incepe in jurul pranzului si se termina seara tarziu, pentru ei incepe de dimineata, eventual si dupa o seara in care au avut concerte sau aparitii publice. Ei sunt punctuali, si noi trebuie sa fim punctuali – drumul pana in Stefanesti ia putin in weekend, dar enorm in timpul saptamanii, iar de asta e bine sa tineti cont. Mai bine sunteti siguri ca ajungeti si plecati mai din timp decat sa constatati ca ati batut drumul degeaba pana acolo. Continue reading “Cum e ca spectator la ”Vocea României””

Live Baryshnikov

Mărturisesc, am mers anul acesta la Sibiu la FITS special pentru Mikhail Baryshnikov. Semn de snobism cultural? Nu tocmai. M-am întâlnit pentru prima oară cu el pe un VHS prost înregistrat, în anii 80, într-un film care spunea o poveste pe care, până la un punct, am fi dorit cu toții s-o trăim. Un balerin genial reușește să evadeze din spațiul comunist și ajunge în Statele Unite.

He had me from hello – spune o replică celebră dintr-un film. Baryshnikov m-a făcut să mă uit altfel la un generic de film pentru că genericul de la ”White Nights” este așa

De acest generic și de multe altele mi-a amintit seara de la FITS petrecută în compania unui Baryshnikov peste care vremea a trecut cu destulă delicatețe.


Când l-am invitat prima oară pe un amic la o expoziție a Barbarei Hangan, mi-a mărturisit ce reacție de respingere inițială a avut când a auzit – ”hai la un vernisaj de pictură românească contemporană” – doar ca să fie mai apoi peste măsură de surprins de grația, inteligența și atemporalitatea picturilor ei. Continue reading “Live Baryshnikov”

Ed Harris pe scena

Unul dintre motivele pentru care merg la Londra la teatru este mania mea de a compara experienta pe care o am cu un actor pe scena versus pe pelicula. De fiecare data sunt diferente importante, subtile, uneori scena imi confirma ce am vazut pe ecran, alteori nu, iar cateodata ma bulverseaza complet.


Pana acum, magnifici pe scena au fost doar patru – in experienta mea – Kevin Spacey, James McAvoy, Al Pacino si Helen Mirren. In aceasta ordine. Dezamagirile cele mai mari le-am trait cu Kristin Scott Thomas (de trei ori, deci nu mai am cum sa le consider intamplatoare) si cu Benedict Cumberbatch (da, în acel Hamlet). Iar de la piesa de teatru în care Damien Lewis isi construise intreg rolul incercand sa-l imite pe Pacino am iesit, pur si simplu, din sala.

Continue reading “Ed Harris pe scena”

No Man’s Land la Wyndham Theatre

Toamna asta n-a fost prea generoasa cu spectacolele minunate la Londra, dar tot am reusit sa gasesc doua care sa ma scoata din casa la inceput de decembrie. Tuturor celor care ma intreaba in continuare ce naiba caut la Londra sa vad teatru le repet ca pot sa-mi cumpar bilete mai usor si mai din timp decat la teatrele romanesti; ca planificarea asta la care sunt obligata ma ajuta mult pe parcursul anului, pentru ca mereu am un sac de morcovi in fata ochilor si, prin urmare, orice trece mai usor; si, desigur, nu in ultimul rand, ci mai degraba in primul, ca numai la Londra am ocazia sa vad artisti cu adevarat exceptionali pe scena.


“No Man’s Land”, piesa lui Harold Pinter pusa in scena la Wyndham Theatre, ii reuneste dupa cativa ani pe Patrick Stewart si Ian McKellen. Prieteni buni, de-o viata, ambii au fost shakespearieni de calibru inainte sa fie consacrati drept capitanul chel, cu nume frantuzesc si salopeta grena cu negru, din “Star Trek” respectiv vrajitorul cu palarie tuguiata din “Lord of the Rings”.

Continue reading “No Man’s Land la Wyndham Theatre”

Black Mirror 3.0

Charlie Brooker a avut intotdeauna o imaginatie… mai altfel. Ca jurnalist, avea o rubrica in care oferea premii in bani cititorilor care scriau redactiei, ca apoi sa-i injure chiar in paginile revistei. A creat ”Ignopedia”, un fel de Wikipedia dac-ar fi dupa Trump. Dar eu am ajuns sa stiu de el abia dupa ce am vazut primele doua serii din ”Black Mirror”.

In acceptiunea britanica, un serial pare sa fie orice film de televiziune care are doua sau mai multe episoade, de aceea, daca veti cauta serialul, veti constata ca prima ”serie” are trei episoade, a doua are alte trei si totul culmineaza cu un episod special de Craciun (special sa-ti strice Craciunul) intitulat sugestiv ”White Christmas”.


De anul acesta, Brooker e contractat de Netflix si puf! sase noi episoade in octombrie si alte sase episoade anuntate pentru ianuarie. Avand in vedere ca Brooker abia a inceput filmarile pentru seria a 4-a, reactia lui pe Reddit cand a aflat de la fani care e deadline-ul anuntat pe imdb a fost, desigur, ”fuck”.

Continue reading “Black Mirror 3.0”

A necklace fit for the Mother of Dragons

With the Emmys now over, we know there is a new record set for the most awarded TV show in all history – and the winner is… ”Game of Thrones”. No show can be so great without a lot of passion from all the members of its team. I talked a few weeks ago to Michele Carragher, who did the embroidery for all those fantastic costumes. This is an interview with Yunus & Eliza, another couple of talented artists, brought to the show to create those wonderful neck sculptures that remind us all Daenerys Targaryen is the Mother of Dragons. Here are their answers and – best of all, the necklaces are for sale here, but, quite understandably, there is a long waiting list.

How did Yunus meet Eliza?

In a foundry in West London.

Yunus & Eliza

Your creative story started with the Poseidon ring – which is said to be an ”accidental creation”. How did the ”accident” happen?

We didn’t intend to make a ring, rather a small sculpture, that we hollowed out from the back to make less heavy, and it was then a natural step to put a finger through…. Continue reading “A necklace fit for the Mother of Dragons”

Manele culte

Ca multi dintre noi in ultima vreme, am inceput sa ma feresc deliberat si consecvent de experiente mizerabile – si in business si in afara lui. Daca ma duc la un spectacol, ma informez, ma pregatesc, ma incant in avans si vreau sa ma bucur de o experienta care sa ma emotioneze, sa ma incarce, sa ma inspire. N-as fi scris postul asta daca nu as fi trecut in 2016 prin trei asemenea ”spectacole” care mi-au provocat in cel mai bun caz stupoare si dezolare si in cel mai rau – dezgust.

Trei proiecte promovate serios, cu blazoane si nume mari s-au demonstrat a fi niste constructii calpe, de un grobianism feroce, facute pentru bucuria targului, pentru cateva chicoteli ieftine ale unui public venit in mare parte pe invitatii – deci, desigur, cu intarziere, dar si cu apetit pentru aplauze complezente la final.

Incep cu ultimul, pentru ca mi-a demontat pentru totdeauna un mit creat acum 20 de ani – acela al regizorului Andrei Serban. Opera Nationala Bucuresti a gazduit aseara, in ceea ce mai intai a fost si apoi n-a mai fost deschidere de stagiune, o opereta – ”Vaduva vesela”. Interpretata, aproape in exclusivitate, de artisti de la Opera Nationala din Iasi. Voci pentru care, asa cum n-am vazut nicaieri pe unde am fost, au fost necesare …microfoane, ca la musical, ca la muzica pop, ca la…noi la nimeni.

Campania anunta, ce-i drept, ca aceasta va fi o ”Vaduva Vesela” ce n-a vazut Parisul, dar conotatiile expresiei, de regula sunt pozitive. In retrospect, nu ma mir de ce n-ar vedea Parisul o asemenea concoctie dubioasa.

Afisul, precum productia, era semnat de un alt nume celebru – las la latitudinea voastra sa-i calculati valoarea estetica.

Afis Vaduva Vesela

Continue reading “Manele culte”

Blog at WordPress.com.

Up ↑