Cyrano McBergerac

After the French movie starring Gerard Depardieu, one that stole our hearts and all the French movie awards, there could hardly be any production able to better express the whirlwind of emotions and moral values and intricate love liaisons and crushing inferiority complexes. The movie had it all, the perfect settings, the perfect protagonist, the perfect direction, the perfect music, it was all so perfect that I must have watched it at least 15 times and it is still one of my favourite movies ever.

Photo Marc Brenner

It also pushed me to visit Rostand’s magnificent Villa Arnaga in Cambo Les Bains, a 19th century paradise complete with two gardens, one French and one English, superb peacocks, blooming hydrangeas and the golden Cesar feather won by Depardieu for his role. Oh, and a house built entirely on words.. those words.. those immortal words.

Still.. you have to trust James McAvoy.. Especially if you’ve ever seen him on stage. You have to trust that he will top perfection with something unexpected and raw and intense and engaging and jaw dropping. I did and then I did not.. I mean, this is my favourite play, it is long, and it’s in French, and it’s in rhymed verse that you end up learning by heart.. so how can you bring it to the new audiences?

The team that managed to pull this stunt went completely against everything that the French did.. I mean, typically British 🙂 Instead of the flamboyant and true to period scenography, there is.. basically.. nothing on stage. Half the cast is not Caucasian and yet they insist the play is still set in the 1640s so that makes you wonder.. not too much music, no props, not even the famous nose.. nothing. Just the words, cut down to their essence, just the words, aligned in verse, still rhyming but also rhyming with the modern times, uttered with such passion and confidence that yes, there’s Cyrano.. McBergerac, with a thick Scottish accent but all his glorious, original panache.

In the absence of any visual distractions, the focus is only on the words, and the words are able to stir and surprise and move and destroy and then heal with freshness and intensity and honesty that knows no space or time.

This is how it feels on stage, from the protagonist’s perspective, this is where you can see it until the end of February.. to celebrate the rhymed verse and the eternal beauty and overwhelming power of the words.

The Price

Tocmai s-au anunțat nominalizările la premiile Olivier la Londra. M-am bucurat mult să constat că trei dintre spectacolele pe care le-am văzut în ultimele șase luni se află printre potențialii câștigători. O să încep cu ultimul văzut, ”The Price”, la care am luat bilete la impuls, pentru că îl știu și îl iubesc de multă vreme pe David Suchet și pe micul ecran și pe scenă și pentru că eram curioasă să văd ”o comedie” de Arthur Miller.


David Suchet este acum nominalizat pentru rolul său David Solomon, o partitură care, pe Broadway, a fost interpretată acum ceva vreme de Danny deVito. Aici, însă, Suchet, cu care ne obișnuisem vreme de decenii în rolul lui Hercule Poirot, dar evreu lituanian fiind, interpretează un.. evreu lituanian. L-am mai văzut pe Suchet în travesti, în ”The Importance of Being Earnest” și replica ”Bayswater”, scuipată cu tot disprețul englezului față de o adresă… necorespunzătoare, a rămas pentru noi, până în ziua de azi, private joke.

Continue reading “The Price”

How I (almost) lost my husband to Sophia Loren

There’s been a lot going on lately and lots of stories to share here with friends or foes or whoever cares to read really, but one evening stands out because it was the time I (almost) lost my husband and 30 year best friend to a lovely Italian lady. Of 84.

It was the night Aldwych Theatre in London replaced one of its “Tina Turner” shows with another most powerful headliner, a true legend of the big screen and, in her own words.. una donna antica.. Sophia Loren..


Shows like these, extended live interviews on life and pursuit and happiness and career and whatnot.. are fleeting moments of joy, unmissable opportunities to share the glory of an era that is no more, when women were beautiful and perfectly composed and.. heartbroken mostly.. Continue reading “How I (almost) lost my husband to Sophia Loren”

Istanbul 6.0

Am realizat ca am fost la Istanbul de sase ori in ultimii 20 de ani. Intre timp, populatia Turciei a crescut de la 62 de milioane de oameni la vreo 84, iar populatia orasului de la 12 milioane la vreo 18, daca stau sa ma iau dupa spusele taximetristilor putin stiutori de engleza de pe meleagurile otomane. Am vizitat cam tot ce era de vizitat, am incercat de mai multe ori – fara succes – sa testez delicatesele chef-ilor din oras. Pana la urma, de cate ori ajung acolo, ma trage ata tot spre cate o cantina de peste amarata – dar cinstita si cu mancare fabuloasa – ba catre o lokanta specializata doar in lahmacun si grill, ba cate o fabrica de paine care emana in jur mirosuri de aluat dospit, pus la copt, greu de suportat…

double rainbow

Au fost, totusi, cateva locuri noi pe care le-am descoperit de data aceasta, si altele pe care le-am revizitat dupa cativa ani cu mare placere. Chiar adiacent Hipodromului, unde anul acesta am prins un curcubeu dublu splendid si unde ne oprim intotdeauna sa mangaiem hoardele de pisici, am gasit Muzeul de Arta Turca si Islamica.


Continue reading “Istanbul 6.0”

30 de ani de admirație

Pe când aveam 12-13 ani, bucuriile mele simple în regimul comunist erau foarte strâns legate de muzică. Nici nu prea aveai alte zone în care să te refugiezi și să-ți imaginezi că e totul frumos și bine – doar în cărți și în muzică – de la rock-ul anilor 60 la pop-ul anilor 80. Pe atunci a apărut albumul de debut al Loredanei, ACEL album, care nu numai că era interpretat de o fată de 16-17 ani, dar era și scris și produs întru totul de unul dintre cei mai buni compozitori de muzică de film de toate felurile pe care i-a avut țara asta – Adrian Enescu.

Continue reading “30 de ani de admirație”

We Need to Talk about Kevin

I have pondered a lot over the past days whether to write or not about Kevin Spacey. I have been, and still am, a huge fan. I am also a public relations professional and a woman who has, like pretty much every other woman in Eastern European Romania, seen and experienced her fair share of sexual harassment or inappropriate behaviour.

I have read in horror all the witness stories written about Harvey Weinstein and empathised, just like everyone else with a pulse and a heart in the right place, with those who have been pushed around, denied roles, threatened or molested by a bully in a position of power.

But somehow, in my book, nothing that has been so far written about Kevin Spacey registers in the same way. I hear people who have been bothered by a massage in an age where sexual partners are chosen on Tinder. I hear vertically moral people bothered by a blow job in a gay bar in a country where this happens pretty much every year.

I see a world class career destroyed in a matter of days in a whirlwind of social media where anonymous comments evoke shady incidents that are literally from the last century. I see that a theatre – which has been brought back to glory from rubble and disarray by Spacey and endowed with a humongous amount of money not two years ago – is trying to ride the publicity wave by opening a “confidential email address” where people are encouraged to spill the beans on Kevin Spacey.

Leaving aside the preposterous notion of anonymous email messages or confidential email addresses, two concepts that would work today only for crass computer illiterates, the headline that this poor gang of gossipers gets in Vanity Fair says it all “Kevin Spacey’s Former Theatre Has Opened a Confidential Tip Line”. Sorry, Old Vic, for the American audiences you still are and will be Kevin Spacey’s former theatre…

I see Spacey fired, blamed, his work discarded, his awards withdrawn, his strong and, I am sure, overbearing personality condemned at every step, and yet I saw no outrage of such caliber two years ago when this came to light. Not the first time, mind you, but the third or the fourth time in ten years…

I see now Masterclass is cancelling his class on acting, Kevin Spacey being the main reason I had learned about in the first place. I wonder when Dustin Hoffman will also get the axe judging by the same weird wave of morality that suddenly got into us…

I read his PR advisors and publicists are deserting him right now and trying to put some distance – and I remember all the glorious campaigns and ideas that surrounded “House of Cards” or The Old Vic every single year… I was in awe of all that… and frankly, I am disgusted by all this…

I see all this happening in a country lead by Donald Trump… I see all this happening to one of the great friends of Bill Clinton… forgive me if I really feel this is off…

I can’t rule out the possibility that I might be horribly wrong. The private lives of individuals cannot be judged objectively by outsiders. You can never know all the inner details of a crisis situation as long as you are not in the room… But I would have felt extremely hypocritical if I had not written this. Kevin Spacey was the one to make me come to London and experience world class theatre for years and years and years… He left me in awe following his performances in Richard III, Inherit the Wind, Clarence Darrow, The Usual Suspects, but also for The Life of David Gale. He left me in tears after the wildly emotional speech he delivered the night before leaving The Old Vic as a Creative Director.

This is none of my business and yet it is… cause if we start throwing shit at people and destroy careers based on gossip and we all agree that this is somehow ok, who’s gonna say who the next target is and who’s gonna wait and analyse and judge (I mean really judge) whether it was warranted or not…

Oh, and if you are looking for good movies to watch, you should try this one sometime…

Cum e ca spectator la ”Vocea României”

O sa spuneti ca mai e mult pana la toamna, dar pentru fanii adevarati, ”Vocea Romaniei” a inceput deja, cu inregistrarea etapelor de auditii in blind. Urmaresc emisiunea de la primul sezon, am mai scris despre ea in trecut pentru ca mi se pare unul dintre foarte putinele programe de televiziune carora merita sa le acordati timpul vostru si, prin grija prietenilor mei, am ajuns in fiecare an, mai devreme sau mai tarziu, in sala, sau mai bine zis, in studio.

A fi spectator la ”Vocea Romaniei” nu e o experienta obisnuita – rigorile bunului simt, de care (sper) tinem cont la orice spectacol, sunt dublate de rigorile impuse de o emisiune de televiziune care trebuie sa si sune, dar sa si arate bine. Auditiile dureaza mult – sunt ore si ore de inregistrare si efort pentru echipa si pentru cei patru jurati, sositi intr-o formula noua anul acesta.

Daca pentru noi, cei din sala, programul incepe in jurul pranzului si se termina seara tarziu, pentru ei incepe de dimineata, eventual si dupa o seara in care au avut concerte sau aparitii publice. Ei sunt punctuali, si noi trebuie sa fim punctuali – drumul pana in Stefanesti ia putin in weekend, dar enorm in timpul saptamanii, iar de asta e bine sa tineti cont. Mai bine sunteti siguri ca ajungeti si plecati mai din timp decat sa constatati ca ati batut drumul degeaba pana acolo. Continue reading “Cum e ca spectator la ”Vocea României””

Live Baryshnikov

Mărturisesc, am mers anul acesta la Sibiu la FITS special pentru Mikhail Baryshnikov. Semn de snobism cultural? Nu tocmai. M-am întâlnit pentru prima oară cu el pe un VHS prost înregistrat, în anii 80, într-un film care spunea o poveste pe care, până la un punct, am fi dorit cu toții s-o trăim. Un balerin genial reușește să evadeze din spațiul comunist și ajunge în Statele Unite.

He had me from hello – spune o replică celebră dintr-un film. Baryshnikov m-a făcut să mă uit altfel la un generic de film pentru că genericul de la ”White Nights” este așa

De acest generic și de multe altele mi-a amintit seara de la FITS petrecută în compania unui Baryshnikov peste care vremea a trecut cu destulă delicatețe.


Când l-am invitat prima oară pe un amic la o expoziție a Barbarei Hangan, mi-a mărturisit ce reacție de respingere inițială a avut când a auzit – ”hai la un vernisaj de pictură românească contemporană” – doar ca să fie mai apoi peste măsură de surprins de grația, inteligența și atemporalitatea picturilor ei. Continue reading “Live Baryshnikov”

Ed Harris pe scena

Unul dintre motivele pentru care merg la Londra la teatru este mania mea de a compara experienta pe care o am cu un actor pe scena versus pe pelicula. De fiecare data sunt diferente importante, subtile, uneori scena imi confirma ce am vazut pe ecran, alteori nu, iar cateodata ma bulverseaza complet.


Pana acum, magnifici pe scena au fost doar patru – in experienta mea – Kevin Spacey, James McAvoy, Al Pacino si Helen Mirren. In aceasta ordine. Dezamagirile cele mai mari le-am trait cu Kristin Scott Thomas (de trei ori, deci nu mai am cum sa le consider intamplatoare) si cu Benedict Cumberbatch (da, în acel Hamlet). Iar de la piesa de teatru în care Damien Lewis isi construise intreg rolul incercand sa-l imite pe Pacino am iesit, pur si simplu, din sala.

Continue reading “Ed Harris pe scena”

No Man’s Land la Wyndham Theatre

Toamna asta n-a fost prea generoasa cu spectacolele minunate la Londra, dar tot am reusit sa gasesc doua care sa ma scoata din casa la inceput de decembrie. Tuturor celor care ma intreaba in continuare ce naiba caut la Londra sa vad teatru le repet ca pot sa-mi cumpar bilete mai usor si mai din timp decat la teatrele romanesti; ca planificarea asta la care sunt obligata ma ajuta mult pe parcursul anului, pentru ca mereu am un sac de morcovi in fata ochilor si, prin urmare, orice trece mai usor; si, desigur, nu in ultimul rand, ci mai degraba in primul, ca numai la Londra am ocazia sa vad artisti cu adevarat exceptionali pe scena.


“No Man’s Land”, piesa lui Harold Pinter pusa in scena la Wyndham Theatre, ii reuneste dupa cativa ani pe Patrick Stewart si Ian McKellen. Prieteni buni, de-o viata, ambii au fost shakespearieni de calibru inainte sa fie consacrati drept capitanul chel, cu nume frantuzesc si salopeta grena cu negru, din “Star Trek” respectiv vrajitorul cu palarie tuguiata din “Lord of the Rings”.

Continue reading “No Man’s Land la Wyndham Theatre”

Blog at

Up ↑