Ed Harris pe scena

Unul dintre motivele pentru care merg la Londra la teatru este mania mea de a compara experienta pe care o am cu un actor pe scena versus pe pelicula. De fiecare data sunt diferente importante, subtile, uneori scena imi confirma ce am vazut pe ecran, alteori nu, iar cateodata ma bulverseaza complet.

Pana acum, magnifici pe scena au fost doar patru – in experienta mea – Kevin Spacey, James McAvoy, Al Pacino si Helen Mirren. In aceasta ordine. Dezamagirile cele mai mari le-am trait cu Kristin Scott Thomas (de trei ori, deci nu mai am cum sa le consider intamplatoare) si cu Benedict Cumberbatch (da, în acel Hamlet). Iar de la piesa de teatru în care Damien Lewis isi construise intreg rolul incercand sa-l imite pe Pacino am iesit, pur si simplu, din sala.

Ce caut cand merg la teatru este vibratia, prezenta nu numai fizica, dar si emotionala a actorului pe scena, pe scurt, magia. Nu judec pe nimeni, magia nu apare la comanda, or majoritatea covarsitoare a celor pe care i-am vazut in teatru sunt profesionisti impecabili, isi duc rolurile la bun sfarsit fara cusur. Dar e adevarat ca atunci cand ma aflu in acelasi spatiu cu ei nu vreau doar sa vad si sa aud, vreau si sa simt. Deh… mofturi…

Imaginea lui Ed Harris imi era proaspata, evident, din ”Westworld”, dar si din ”A History of Violence” sau ”Appaloosa”, doua filme pe care le iubesc. Harris e specializat pe roluri negative, nu stiam cum va fi in ”Buried Child”, piesa lui Sam Shepard premiata cu Pulitzer in 1979. Spre rusinea mea, nu stiam nici piesa. Si am ramas uimita sa vad in textul lui Shepard o reflexie a pieselor lui Tennessee Williams, sau Eugene O’Neill, scrise cu 30-40 de ani inainte. Criticile notau realismul textului, fapt si mai ingrijorator… Pentru ca ”Buried Child” prezinta America profunda, aceea care a votat cu Trump, aceea care a ramas, cumva, pe loc, de decenii, desi cea metropolitana e mult inaintea vremii.

Distributia, cu exceptia lui Harris, este britanica, dar duce foarte bine drawl-ul sudist, o adevarata piatra de incercare pentru actorii insulari. De pe canapeaua lui rapanoasa, care ascunde sticle de bourbon, Harris duce in spate intreaga piesa cu o forta remarcabila, care isi are radacinile in dezamagire si amaraciune. In jurul sau graviteaza familia, cu istoriile sale ingrozitoare, asa cum numai cele dintr-o familie pot fi… Suntem partasi la niste discutii la care nu avem contextul si pe care trebuie sa le ”prindem”, uneori cu stupoare, alteori cu oroare, din mers… Ma rog, ca in orice reuniune familiala, cu rude pe care nu le-ai mai vazut de ani de zile.

Pe parcursul celor trei acte, personajul lui Harris se… stinge… Acesta este singurul spoiler pe care vi-l pot da, pentru ca, în seara aceea, magia lui Ed Harris pe scena asa s-a manifestat, printr-un ”disappearing act” petrecut chiar sub nasul nostru. Atat de convingator incat, spre finalul piesei, privirea lui era complet lipsita de lumina, ca si cum ochii nu ii mai erau vii. N-am gasit nimic infricosator in toate astea, doar sfasietor si… magic.

Ed Harris ramane la Londra pana in februarie. Piesa a venit de pe off Broadway la Trafalgar Studios, unde am vazut numai spectacole excelente. Bilete la ”Buried Child” gasiti aici, dar scaunele sunt cele mai incomode din cate am vazut vreodata, sa nu ziceti ca nu v-am spus…