Am realizat ca am fost la Istanbul de sase ori in ultimii 20 de ani. Intre timp, populatia Turciei a crescut de la 62 de milioane de oameni la vreo 84, iar populatia orasului de la 12 milioane la vreo 18, daca stau sa ma iau dupa spusele taximetristilor putin stiutori de engleza de pe meleagurile otomane. Am vizitat cam tot ce era de vizitat, am incercat de mai multe ori – fara succes – sa testez delicatesele chef-ilor din oras. Pana la urma, de cate ori ajung acolo, ma trage ata tot spre cate o cantina de peste amarata – dar cinstita si cu mancare fabuloasa – ba catre o lokanta specializata doar in lahmacun si grill, ba cate o fabrica de paine care emana in jur mirosuri de aluat dospit, pus la copt, greu de suportat…
Au fost, totusi, cateva locuri noi pe care le-am descoperit de data aceasta, si altele pe care le-am revizitat dupa cativa ani cu mare placere. Chiar adiacent Hipodromului, unde anul acesta am prins un curcubeu dublu splendid si unde ne oprim intotdeauna sa mangaiem hoardele de pisici, am gasit Muzeul de Arta Turca si Islamica.
E deschis aproape in toate zilele si are, fix la intrare, o sectiune dedicata Hipodromului. Chiar daca exponatele sunt putine, povestile sunt fascinante si sectiunea in sine e interesanta tocmai pentru ca vorbeste despre niste constructii din caramida, care rezista de sute de ani intr-un oras faimos pentru cutremurele de o gravitate extrema prin care a trecut.
Nenumaratele exemplare din Quran care completeaza expozitia permanenta a muzeului sunt marturie a maiestriei autorilor de anluminuri orientali, cu coperti din piele gravate, embosate, aurite si inflorite in chipuri greu de descris, cu contra coperti pictate cu motive atat de complicate si de elegante, incat le-ai vedea imediat transpuse si pe covoare.
Vasele din metal batut si gravat sunt un spectacol, dupa cum sunt si farfuriile caligrafiate si incondeiate (unele chiar de mana de sultan) sau kiswah, imbracamintea din catifea neagra, brodata cu fir bogat de argint, care acopera Kaaba din Mecca.
Din muzeu nu puteau lipsi covoarele, colectia care contine mai cu seama Ushak-uri este una dintre cele mai mari din Europa si reuneste piese foarte vechi, extrem de bine conservate, inclusiv covoare colective de rugaciune, cu un design repetitiv si o functiune foarte clara.
Pentru ca Muzeul de Arta Islamica tocmai ne deschisese apetitul, am scotocit zona Sultanahmet si dupa Muzeul Covoarelor. L-am gasit in fosta cantina a saracilor, deschisa chiar langa Hagia Sophia (Hagia Sophia Imaret). Piesele expuse nu sunt foarte multe, dar sunt foarte relevante pentru istoria artei covoarelor, iar ceea ce ni s-a parut cel mai interesant a fost ”dictionarul” de simboluri grafice si motive care constituie limbajul covoarelor. Adesea aduse drept zestre, daca stai sa judeci dupa mesajele complicate pe care le incorporau, covoarele pareau sa fie obiecte importante pentru protectia casei si a familiei.
Vesti proaste pentru mandria noastra nationala, celebrul pom al vietii pe care scoala ni-l servea drept specific covoarelor oltenesti/ romanesti, este de fapt de sorginte mesopotamiana, e omniprezent pe covoarele orientale si provine in principal din stilizarea cedrilor, niste arbori, dupa cum veti fi de acord, foarte populari in Romania…
Mai multe despre limbajul covoarelor orientale gasiti aici – cele mai ”dense” ca incarcatura simbolica fiind, de departe, cele turcesti.
Sorana Savu 
Questions? Comments?