Toamna asta n-a fost prea generoasa cu spectacolele minunate la Londra, dar tot am reusit sa gasesc doua care sa ma scoata din casa la inceput de decembrie. Tuturor celor care ma intreaba in continuare ce naiba caut la Londra sa vad teatru le repet ca pot sa-mi cumpar bilete mai usor si mai din timp decat la teatrele romanesti; ca planificarea asta la care sunt obligata ma ajuta mult pe parcursul anului, pentru ca mereu am un sac de morcovi in fata ochilor si, prin urmare, orice trece mai usor; si, desigur, nu in ultimul rand, ci mai degraba in primul, ca numai la Londra am ocazia sa vad artisti cu adevarat exceptionali pe scena.
“No Man’s Land”, piesa lui Harold Pinter pusa in scena la Wyndham Theatre, ii reuneste dupa cativa ani pe Patrick Stewart si Ian McKellen. Prieteni buni, de-o viata, ambii au fost shakespearieni de calibru inainte sa fie consacrati drept capitanul chel, cu nume frantuzesc si salopeta grena cu negru, din “Star Trek” respectiv vrajitorul cu palarie tuguiata din “Lord of the Rings”.
Explorand un moment amar al vietii creatorului, la care personajele lui Stewart si McKellen ajung pe doua cai (unul, pe calea succesului, altul pe cea a esecului mizerabil), piesa nu e tocmai un cozonac de Craciun.
Hirst si Spooner sunt doi fosti tineri “cu perspectiva”, absolventi de Oxford, si se reintalnesc dupa cateva zeci bune de ani. Ii uneste patima pentru limba engleza (piesa suna mai degraba ca un recital de poezie decat ca un text dramatic) si, desigur, pentru bautura.
Stewart in vila lui eleganta (care seamana cu o colivie de aur), in fotoliul lui Berger elegant (care seamana cu fotoliul de capitan de nava spatiala), porneste, ceva mai demn si mai ponderat, de la vodca. McKellen, pisoi de strada, pripasit printr-o intamplare fericita fix in casa fostului coleg de facultate, trece direct la ce gaseste bun in barul generos al amicului, adica tocmai un Macallan.
Diferentele subtile intre accentele educate ale celor doi au fost “music to my ears”. Afectarea lui McKellen – pe cat de simpatica, pe atat de jalnica – era contrabalansata de precizia in rostire a lui Stewart, pe care o stim atat de bine de pe vremea cand conducea echipajul de pe Enterprise si ii facea curte ambasadoarei Betazoide cu sonete de Shakespeare.
Distributia e completata de Owen Teale (asta e, serialele ne omoara, toata lumea il stie drept Ser Alliser Thorne, cel care l-a asasinat pe Jon Snow), in rolul unui mardeias stupid, cu pumni tatuati si accent gros.
Taria e un bun ghid pentru cei doi fost colegi sa colinde printre amintiri reale sau imaginare (sa nu uitam ca avem de-a face cu doi scriitori), sa se afirme si sa se desfiinteze reciproc si sa se adune de pe jos (la propriu). Tonul dulce-amar al textului nu reuseste sa te linisteasca intru totul dupa ce ti s-a conturat clar perspectiva ca, succes sau insucces, de batranete si moarte nu scapa nimeni, dar dinamica exceptionala a celor doi prieteni (on and off stage) este exact ce ma asteptam sa fie.
Daca sunteti in oras si prindeti bilete, mergeti sa va bucurati!
Sorana Savu 
Questions? Comments?