Oresteia – back to the future

A treia piesa pe care am vazut-o la Londra a fost ”Oresteia”. Fara nume arhicunoscute in distributie (poate cu exceptia Jessicai Findlay, din Downton Abbey), dar cu cronici unanim extraordinare, ceea ce e foarte rar. Veneam dupa o ”Elektra” foarte dezamagitoare la Old Vic, a treia sau a patra experienta esuata cu Kristin Scott Thomas care, altfel, pe pelicula e minunata. In plus, personal nu sunt adepta adaptarilor radicale, care iau situatii istorice bine cunoscute si incearca sa le drapeze in straie moderne.

Aici, macar, remake-ul era complet, o deconstructie mai degraba decat o redecorare. Scenografia mi s-a parut orwelliana, simpla, sumbra, nu minimalista ci exact atat cat trebuie si… repetitiva – aceleasi piese de recuzita compunand decoruri diferite si recreand spatii despartite in timp. Costumele, si ele, cu codurile lor de culoare, se decodificau prin recurenta. Ok, mai aveti putin si nu mai intelegeti nimic din ce scriu.

Paranteza – Ha, acum descopar ca regizorul, Robert Icke, a pus in scena un ”1984” acum doi ani, deci spiritul orwellian n-a fost din intamplare prezent in ”Oresteia”. Mai mult, spectacolul a fost marketat ca o concurenta directa la cele mai bune seriale din ultimii ani (Part The Godfather Part Breaking Bad/ alternativa la The Sopranos). Eu l-am vazut mai aproape de ”House of Cards”, dar lumea teatrului din Londra se fereste, din motive care-mi scapa, sa treaca prin calea sau sa mentioneze numele/proiectele lui Kevin Spacey. Si cu asta am inchis paranteza.

Icke realmente rescrie Oresteia, eliminand complet corul, schimband modul in care se deruleaza lucrurile, dar pastrandu-le esenta. Intocmai cum observa unul dintre cronicari ”ar fi putut fi un act de distrugere, dar este, de fapt, o revelatie”. Totul incepe sa capete sens modern, nuante de gri, profunzime si ajungi la concluzia ca tragediile universale sunt universale in esenta, dar nu e rau ca, din cand in cand, o data la 1000 de ani macar, sa le actualizezi un pic. Continue reading “Oresteia – back to the future”

The Importance of Being Earnest

A doua piesa din weekendul teatral de la Londra a fost la Vaudeville Theatre – “The Importance of Being Earnest”, un text cu care m-am intalnit prima data in cartea de engleza din liceu. Fragmentul din manualul de liceu era scurt si nu reflecta sub nici o forma savoarea piesei lui Wilde, bine ca pe vremea aia citisem deja “Portretul lui Dorian Gray” si il adoram pe Wilde oricum.

Cu “The Importance of Being Earnest”, culmea, ca si cu “Hamlet”, ne gasim frecvent pe facebook, ambele piese fiind pline de “citate”, usor de pus pe un background si de servit pe post de … post filozofic, amuzant sau inspirational. Wilde, desigur, e la capitolul amuzant, Shakespeare se ocupa de celelalte doua.

Marturisesc ca am reactionat mai lent cand am auzit ca David Suchet joaca in piesa, rolurile sunt destul de echilibrate in distributie si e greu sa spui cine e personajul principal, asa ca Hercule Poirot putea foarte bine sa fie pastorul sau majordomul daca asa avea el chef. Dar Suchet (ca Geoffrey Rush inaintea lui) a ales partitura lui Lady Bracknell. Cumva, travestiul mi se pare foarte potrivit pentru o piesa a lui Wilde. Si interpretarea lui Suchet mi-a dat de gandit – ar fi fost un candidat bun si pentru Miss Marple, la o adica 🙂

Photo: Vaudeville Theatre
Photo: Vaudeville Theatre

Continue reading “The Importance of Being Earnest”

To be or not to be Hamlet

Nu sunt critic de teatru si nu sunt profesional calificata sa va comunic opinii definitive despre o piesa de teatru sau alta. Traim intr-o epoca in care, daca vrem cu adevarat, fiecare dintre noi poate merge oriunde, sa vada cu propriii ochi orice. Ceea ce va incurajez sa faceti cat mai des. Acestea fiind spuse, cele de mai jos reprezinta experienta mea directa si personala cu acest spectacol.

Anul trecut in iulie, cand mi-am cumparat biletele pentru “Hamlet” cu Benedict Cumberbatch la Barbican, nu mi-a dat prin cap ce emotii si ce asteptari urma sa trezeasca punerea in scena la nivel mondial. Online, nu simti presiunea tuturor celorlalti care isi doresc un bilet, la fel ca tine. Am aflat ulterior, anul acesta de fapt, ca a fost cel mai rapid vandut spectacol de teatru din toate timpurile in Londra si ca datorita lui Cumberbatch, Barbican Theatre s-a trezit brusc cu un public mai tanar, feminin in mai mare proportie, si … foarte international. Englezii, iuti critici ai generatiei facebook, se amuzau dupa primele spectacole comentand ca fanele (the Cumberbitches) ajunsesera inclusiv sa puna “spoiler alerts” in micile lor cronici la “Hamlet”, ignorand ca piesa are 400 de ani sau poate, cunoscandu-si mai bine propria comunitate online.

Hamlet 1

Punerea in scena de la Barbican a starnit isterie, pe scurt, iar anul scurs intre momentul in care mi-am luat biletele si cel la care am ajuns efectiv sa vad piesa n-a facut decat sa sporeasca aura lui Cumberbatch, intensificand presiunea. Primele cronici “profesioniste” au venit dupa primele reprezentatii. Cronicarii spun ca erau reprezentatii vandute la pret intreg. Compania de teatru se apara cum ca erau avanpremiere, deci “work in progress”. Oricum ar fi fost, cronicile au fost proaste, unul dintre elementele cheie pe care le remarcau fiind introducerea principalului monolog al lui Hamlet chiar in deschidere.

Nu pot decat sa-mi imaginez cat de rau au picat cronicile in contextul nivelului neobisnuit de mare la care se situasera asteptarile. Pe scena de teatru londoneza, orice ai fi facut ca actor inainte, Hamlet te poate duce in istorie sau te poate face zob. Cum in vara asta am mai vazut discrepante majore intre opiniile de cronicari si realitatea spectacolului in zona operei, mi-am zis ca merg la teatru fara prejudecati, cu asteptarile rezonabile ca orice s-ar intampla, nimic nu-i poate rapi lui Cumberbatch vocea superba, dictia necesara unui rol shakespearian, tinuta… adecvat daneza si detasarea aparenta care l-ar fi putut face sa intre usor in pielea personajului si daca ar fi fost singur pe scena tot timpul. Little did I know. Continue reading “To be or not to be Hamlet”

The Man from UNCLE – un bromance simpatic de la Guy Ritchie

N-am mai fost de multă vreme la cinema pentru că n-am mai găsit un titlu care să merite trecerea de la ecran mare la ecran foarte mare, dar ”The Man from UNCLE”, cea mai recentă realizare a lui Guy Ritchie chiar era un pretext bun să revin la IMAX. Am văzut trailerul, fotografiile și primele cronici și n-am avut așteptări mari. Nu mă așteptam să mă amuze așa cum m-a amuzat, nu mă așteptam să existe o chimie atât de bună între protagoniști, nu mă așteptam să-mi placă într-atât costumele sau să mă emoționeze așa de tare imaginile care reprezentau Berlinul de după război.

Nu mă așteptam să-l revăd într-o postură nouă pe Hugh Grant, să constat cât de mult a îmbătrânit și ce îi priește noua ipostază, cu mai multă siguranță de sine și mai mult umor, în detrimentul bâlbâielilor și ezitărilor cu care ne obișnuise în rolurile de june prim.

Hugh Grant Continue reading “The Man from UNCLE – un bromance simpatic de la Guy Ritchie”

Kim Cattrall revine pe scena londoneza cu ”Linda”

Am văzut-o prima dată pe Kim Cattrall în 2013, la Old Vic, cu ”Dulcea pasăre a tinereții”, o piesă cu o scenografie elegantă și inteligentă, în care Kim absorbea și reflecta lumină. Emoțional, ea ținea tot publicul în mână, și mi-a părut extrem de bine să o văd și în altceva decât într-un rol superficial și liniar care aducea pe ecran cam ce înțelegea până nu demult Hollywood-ul din PR… Pe scenă, Cattrall demonstrează acea energie care diferențiază actorii buni de cei excelenți, iar rolul, care o trece de la agonie la extaz, de la umilință la victorie, de la încrâncenare la relaxare, îi punea în valoare culorile.

Kim Cattrall (The Princess Kosmonopolis) and Seth Numrich (Chance Wayne) in Sweet Bird Of Youth ©Tristram Kenton
Kim Cattrall (The Princess Kosmonopolis) și Seth Numrich (Chance Wayne) în Sweet Bird Of Youth ©Tristram Kenton

Anul acesta, în stagiunea de toamnă-iarnă, Kim Cattrall revine la Londra, cu ”Linda”, la Royal Court. Continue reading “Kim Cattrall revine pe scena londoneza cu ”Linda””

Unde mâncăm în Sibiu?

Asta a fost una dintre întrebările pe care ni le-am pus când am ajuns la Sibiu pentru #fits2015. Nu din alte motive, dar dacă sunt locuri frumoase într-un oraș în care n-am mai ajuns de mult, chiar vreau să știu și chiar vreau să le văd. Perfect pentru un festival de teatru, Sibiul are toate principalele hoteluri situate central, foarte central și cel mai central. Și cam la fel se întâmplă și cu restaurantele, doar că aici, dacă nu te orientezi un pic înainte, riști să ratezi ce e foarte bun pentru ce e mediocru sau ce e foarte la îndemână.

Am căutat informații pe unde am putut, dar adevărul e că orice cronică are perspectiva ei, gradul ei mai mare sau mai mic de subiectivism, de prospețime și, uneori, chiar probleme de credibilitate. Așa încât, fără să am pretenția să vă dau sfaturi general valabile, vă spun ce mi-a plăcut la Sibiu și unde. Continue reading “Unde mâncăm în Sibiu?”

Tango Aereo la #fits2015

Cand ai doar un weekend la dispozitie ca sa savurezi un festival de teatru, e clar ca va fi rost de binging artistic si ca va trebui sa mergi pe mana prietenilor ca sa vezi cat mai mult din ce-i mai bun.

Tango Aereo a fost recomandarea unanima a celor ce stiu mai bine. O trupa live foarte buna – care m-a facut sa cred ca vad, pe langa un spectacol de dans, si un concert Gotan Project -, un vocalist cu un timbru fix asa cum trebuie (bonus, supratitrarea textelor) si sase dansatori extrem de talentati, hotarati sa arate cum, prins in chingi, tangoul se elibereaza, de fapt.

Credit photo: Dragos Dumitru
             Credit photo: Dragos Dumitru

Intregul spectacol creat de Brenda Angiel iti demonstreaza cum, daca pornesti cu un concept, acela al libertatii complete de miscare in toate directiile, poti deconstrui si reinterpreta un dans pasional si arhicunoscut pastrandu-i esenta. Asa se face ca, in spectacolul argentinienilor, povestea cu “it takes two to tango” n-a mai fost valabila. Pe scena, in valurile de fum care subliniau misterul (dar ne si faceau sa ne tinem respiratia), s-a dansat tango in 1, 2, 3, practic, in cati vrei. Continue reading “Tango Aereo la #fits2015”

Faust la #fits2015 – o cronica intarziata

Rareori mi se intampla sa stau doua ceasuri cu dintii inclestati si ochii atintiti pe scena la un spectacol. Sa ma ameteasca un cocktail de oroare, uimire, incantare, dezgust si revelatie. Sa am senzatia ca vad “Exorcistul” live. Sa trec prin iad, intr-un sir de oameni la fel de ametiti dar si de curiosi ca si mine, si sa revin, apoi, afara, printre ei, cu totii intrebandu-ne ce ni s-a intamplat.

image

Ca sa ajungi sa vezi “Faust” nu e suficient sa mergi la teatru sau la un Festival de Teatru. Spectacolul are spatiul lui, exilat undeva in afara orasului, iar intalnirea spectatorilor la caderea noptii, ca si “triajul” sunt parte din ritualul obligatoriu. Intrebarea care urma invariabil dupa “buna, ai prins bilet?” era “al catelea Faust e pentru tine?”. Jucat de aproape opt ani, spectacolul cerea pentru toata lumea inca o vizionare, si-nca una, si-nca una. M-am simtit prost, pentru mine era prima. N-am intrebat de ce ar fi fost necesare mai multe, ceva imi spunea ca o sa-mi gasesc raspuns singura.

Am ajuns sa cred destul de putin in notiunea de “viziune regizorala”. La pomii laudati, mi s-a intamplat adesea sa gasesc simple transpuneri dintr-o epoca in alta sau productii minimaliste in care, de multe ori, emfaza cu care era proclamat minimalismul era menita sa mascheze neajunsuri de finantare sau pur si simplu neajunsuri de viziune.

imageViziunea regizorala este, insa, exact ce ne imaginam ca este, in spectacolul lui Silviu Purcarete. Transpunerea unei povesti universale si universal cunoscute intr-o dimensiune atemporala, viscerala, in care oricine de oriunde o poate vedea si se va simti la fel de rascolit. Si care va ramane valabila multe generatii de acum incolo. Si, in tot acest proces de transpunere, ex-punerea unor intelesuri pana acum pierdute, estompate sau insiropate de repovestirile precedente.

Folosind cu rigurozitate textul lui Goethe, dar si folosindu-se de el, regizorul scutura tot romantismul si lasa loc unui cinsim cutremurator, pe care il recunoastem si de care ne ingrozim in acelasi timp. Intinerirea lui Faust e doar o iluzie grotesca, un machiaj grosolan si temporar. Dragostea e si ea o iluzie. Viata vesnica – evident, o iluzie. Fericirea? Sa nu mai discutam…

image

Piesa este, in mod evident, a lui Mefisto, un drac de femeie capabila sa recite vers fara desuetudinile declamarii. Ofelia Popii este instrumentul perfect in mainile unui regizor care pune toata miza pe ea, desi are, pe scena, o distributie de peste 50 de persoane. Ofelia, in sine, ESTE peste 50 de persoane, pe parcursul a doua ore in care esti scuturat de parca te-ai fi infipt din greseala intr-un gard electric.

Nu vreau sa scriu prea multe despre “Faust”. La final de piesa, daca actorii simt ca aplauzele n-au fost tocmai furtunoase, cerem iertare. E pentru ca iesim cu totii de acolo simtind ca vrem sa fim o vreme tacuti si numai cu noi insine.

Nu cred ca va mai exista un al doilea Faust pentru mine. Este genul de experienta pe care vreau sa o pastrez la capitolul UNICE, dar mi-e foarte clar ca ma voi ingriji ca pentru toti cunoscutii mei pentru care primul Faust inca nu s-a intamplat, sa se intample cat mai curand.

Orașul cu mii de fețe și mii de pisici

N-am mai fost în Istanbul de șapte ani, și în toată această vreme i-am dus dorul. Cine trecea pe acolo îmi spunea că s-a schimbat, că e scump, că e murdar, că e aglomerat, că e agresiv, că așa și pe dincolo. Și totuși, de când am coborât din avion săptămâna trecută, cu toată forfota și cu tot amestecul bulversant de clădiri, mirosuri, oameni, flori, asfalt și pisici, m-am simțit imediat ca acasă. Nu ca acasă, acasă, ci ca și cum și Istanbulul mi-ar fi putut fi oraș de reședință.

Eram a patra oară în Istanbul și, cu setea turistică ostoită, mi-am permis de această dată să aleg ce vreau să văd și să revăd din oraș, ce vreau să las pe data viitoare și ce vreau să savurez. Continue reading “Orașul cu mii de fețe și mii de pisici”

Despre interviurile back to back sau press junkets

Ati citit, probabil, despre “scandalul” in care a fost implicat Robert Downey Jr., indraznind sa incheie abrupt un interviu cu un jurnalist britanic. El m-a facut sa-mi aduc aminte de primul an de profesie si de cateva lucruri pe care le-am invatat de atunci.

Lucram intr-o companie britanica (scotiana, de fapt) si inteleptii de peste Canal creasera un scenariu pentru inceperea activitatii pe fiecare cont. El implica organizarea unui sir de interviuri cu jurnalisti de business sau generalisti, in timpul carora clientul avea sa-si prezinte compania si, in subsidiar, si propria persoana. Pe vremea aceea inca mai credeam in expertiza si experienta de peste Canal si, ca proaspat angajat, nu deprinsesem inca prostul obicei sa intreb de fiecare data “de ce?” “la ce ne foloseste?”

Continue reading “Despre interviurile back to back sau press junkets”

Blog at WordPress.com.

Up ↑