Rareori mi se intampla sa stau doua ceasuri cu dintii inclestati si ochii atintiti pe scena la un spectacol. Sa ma ameteasca un cocktail de oroare, uimire, incantare, dezgust si revelatie. Sa am senzatia ca vad “Exorcistul” live. Sa trec prin iad, intr-un sir de oameni la fel de ametiti dar si de curiosi ca si mine, si sa revin, apoi, afara, printre ei, cu totii intrebandu-ne ce ni s-a intamplat.
Ca sa ajungi sa vezi “Faust” nu e suficient sa mergi la teatru sau la un Festival de Teatru. Spectacolul are spatiul lui, exilat undeva in afara orasului, iar intalnirea spectatorilor la caderea noptii, ca si “triajul” sunt parte din ritualul obligatoriu. Intrebarea care urma invariabil dupa “buna, ai prins bilet?” era “al catelea Faust e pentru tine?”. Jucat de aproape opt ani, spectacolul cerea pentru toata lumea inca o vizionare, si-nca una, si-nca una. M-am simtit prost, pentru mine era prima. N-am intrebat de ce ar fi fost necesare mai multe, ceva imi spunea ca o sa-mi gasesc raspuns singura.
Am ajuns sa cred destul de putin in notiunea de “viziune regizorala”. La pomii laudati, mi s-a intamplat adesea sa gasesc simple transpuneri dintr-o epoca in alta sau productii minimaliste in care, de multe ori, emfaza cu care era proclamat minimalismul era menita sa mascheze neajunsuri de finantare sau pur si simplu neajunsuri de viziune.
Viziunea regizorala este, insa, exact ce ne imaginam ca este, in spectacolul lui Silviu Purcarete. Transpunerea unei povesti universale si universal cunoscute intr-o dimensiune atemporala, viscerala, in care oricine de oriunde o poate vedea si se va simti la fel de rascolit. Si care va ramane valabila multe generatii de acum incolo. Si, in tot acest proces de transpunere, ex-punerea unor intelesuri pana acum pierdute, estompate sau insiropate de repovestirile precedente.
Folosind cu rigurozitate textul lui Goethe, dar si folosindu-se de el, regizorul scutura tot romantismul si lasa loc unui cinsim cutremurator, pe care il recunoastem si de care ne ingrozim in acelasi timp. Intinerirea lui Faust e doar o iluzie grotesca, un machiaj grosolan si temporar. Dragostea e si ea o iluzie. Viata vesnica – evident, o iluzie. Fericirea? Sa nu mai discutam…
Piesa este, in mod evident, a lui Mefisto, un drac de femeie capabila sa recite vers fara desuetudinile declamarii. Ofelia Popii este instrumentul perfect in mainile unui regizor care pune toata miza pe ea, desi are, pe scena, o distributie de peste 50 de persoane. Ofelia, in sine, ESTE peste 50 de persoane, pe parcursul a doua ore in care esti scuturat de parca te-ai fi infipt din greseala intr-un gard electric.
Nu vreau sa scriu prea multe despre “Faust”. La final de piesa, daca actorii simt ca aplauzele n-au fost tocmai furtunoase, cerem iertare. E pentru ca iesim cu totii de acolo simtind ca vrem sa fim o vreme tacuti si numai cu noi insine.
Nu cred ca va mai exista un al doilea Faust pentru mine. Este genul de experienta pe care vreau sa o pastrez la capitolul UNICE, dar mi-e foarte clar ca ma voi ingriji ca pentru toti cunoscutii mei pentru care primul Faust inca nu s-a intamplat, sa se intample cat mai curand.
Sorana Savu 
Questions? Comments?