N-am mai fost de multă vreme la cinema pentru că n-am mai găsit un titlu care să merite trecerea de la ecran mare la ecran foarte mare, dar ”The Man from UNCLE”, cea mai recentă realizare a lui Guy Ritchie chiar era un pretext bun să revin la IMAX. Am văzut trailerul, fotografiile și primele cronici și n-am avut așteptări mari. Nu mă așteptam să mă amuze așa cum m-a amuzat, nu mă așteptam să existe o chimie atât de bună între protagoniști, nu mă așteptam să-mi placă într-atât costumele sau să mă emoționeze așa de tare imaginile care reprezentau Berlinul de după război.
Nu mă așteptam să-l revăd într-o postură nouă pe Hugh Grant, să constat cât de mult a îmbătrânit și ce îi priește noua ipostază, cu mai multă siguranță de sine și mai mult umor, în detrimentul bâlbâielilor și ezitărilor cu care ne obișnuise în rolurile de june prim.
Începutul filmului scârțâie puțin, accentele nu sunt chiar acolo, replicile sunt stângace și dialogurile nu se prea leagă, personajele sunt prea doldora de stereotipuri, dar pe parcurs lucrurile se ameliorează puternic. Protagoniștii sunt minunați amândoi, greu de spus cine ar câștiga ”războiul” între ”rusul” Armie Hammer și ”americanul” Henry Cavill. Nu pot decât să mă bucur că Brad Pitt nu a putut filma rolul lui Cavill, diferența de vârstă între cei doi ar fi fost prea mare, ca și cea de stil, și tot echilibrul care se realizează natural în film între cele două personaje ar fi fost alterat.
A propos de asta, m-a amuzat și mai tare remarca lui Armand Hammer, despre prima lui întâlnire cu Henry Cavill ”I was overwhelmed by his good looks, his chiseled body, his muscles, pretty much everything. There was the whole package there” – toate astea venind de la un blond de 1,96 m, care face parte pe bune din ”aristocrația americană” și e distribuit el însuși în roluri de Făt Frumos. Mda…
Elizabeth Debicki (Vittoria, despre care n-o să vă spun mai nimic) arată ca o Callas blondă, înaltă (are 1,90), superbă și e pusă în valoare de niște ținute cum n-am mai văzut de la ”The Tourist” încoace.
Filmul mi-a reamintit ce m-a atras în primul rând la filmele lui Guy Ritchie – imaginile superbe, unele de-a dreptul picturale, coloana sonoră bogată, care acompaniază inteligent acțiunea filmului și eleganța montajului. Montajul, ah montajul cred că este punctul forte al industriei cinematografice din Marea Britanie, nicăieri n-am mai văzut atât de multă creativitate aplicată cu sens. Aici, montajul punctează epoca filmului, evocând split screen-urile specifice anilor 60-70 și menține dinamica de protagoniști/antagoniști a celor doi – Hammer & Cavill.
Urmăririle per pedes și cu diverse tipuri de vehicule nu puteau lipsi nici din această peliculă cu spioni. Nu-mi amintesc să fi văzut până acum vreuna care să implice un Trabant – cum e cazul aici. Cutiuța de carton pe rotile urmase, în mod cert, un tratament cu steroizi în prealabil. Dacă o să vi se pară prea lungi secvențele de urmărire, iertați-l pe Ritchie și lăsați-l să se mai joace un pic cu mașinuțele.
Pentru că filmul este un remake al serialului cu același nume din anii 60, numele personajelor sunt traductibile și, pe alocuri, ilare. Personajul lui Cavill se numește Napoleon Solo pentru că preferă să opereze de unul singur, drept pentru care nimeni nu îndrăznește să-l cheme pe numele mic pe parcursul filmului (oare cum ar putea?). Familia italiană care deține secretul ce ar putea determina soarta războiului rece se numește Vinciguerra, logic.
Cine se așteaptă la dramatismul sau nuanțele pe care serialele le aduc în acest moment descrierilor Războiului Rece, va pleca dezamăgit din sala de cinema. Luați filmul fix așa cum e și bucurați-vă de festinul vizual, de tușele de absurd, de prezența scenică a protagoniștilor și de cinematografie.
Sorana Savu 
Questions? Comments?