Ati citit, probabil, despre “scandalul” in care a fost implicat Robert Downey Jr., indraznind sa incheie abrupt un interviu cu un jurnalist britanic. El m-a facut sa-mi aduc aminte de primul an de profesie si de cateva lucruri pe care le-am invatat de atunci.
Lucram intr-o companie britanica (scotiana, de fapt) si inteleptii de peste Canal creasera un scenariu pentru inceperea activitatii pe fiecare cont. El implica organizarea unui sir de interviuri cu jurnalisti de business sau generalisti, in timpul carora clientul avea sa-si prezinte compania si, in subsidiar, si propria persoana. Pe vremea aceea inca mai credeam in expertiza si experienta de peste Canal si, ca proaspat angajat, nu deprinsesem inca prostul obicei sa intreb de fiecare data “de ce?” “la ce ne foloseste?”
Interviurile noastre nu erau mai mult de 4-5 intr-o zi, un regim mult mai bland decat cel care e incetatenit in showbiz, dar pentru mine ridicau semne de intrebare si asa. Jurnalistii aveau iluzia unui interviu in exclusivitate, care nu era, de fapt, deloc exclusiv. Puneau, in genere, intrebari asemanatoare, pentru ca asa ii determina contextul, iar intervievatul era obligat sa raspunda la ele in acelasi mod, pentru ca faptele si cifrele nu se pot modifica si nici variatii de stil nu poti face in discutii de business. Pe de-o parte, apare o iritare justificata, pe de alta parte groaznica plictiseala si oboseala.
O ilustrare cinematografica a junketurilor o gasiti in “Notting Hill”, in care Julia Roberts era starul, iar Hugh Grant micul reporter impostor de la “Horse & Hound”.
Un an si jumatate mai tarziu, cand ne-am fondat propria agentie, interviurile back to back au fost unul dintre primele “instrumente” la care am renuntat.
Le-am regasit ani de zile mai tarziu, intr-un context neobisnuit care ma trimisese pe scaunul jurnalistului. Pregateam un interviu de cover pentru Forbes, cu Angela Gheorghiu, pe care o urmaream deja, ca fan, in Europa, de cativa ani. Facusem documentare luni de zile, iar emotiile erau enorme pentru ca eram nu numai in afara zonei de confort, ci undeva in mijlocul celei de disconfort. Programata ultima, am trecut prin toate emotiile celorlalti, cumva ca in sala de asteptare de la dentist. In cele 45 de minute de discutie (generoase) am deschis cu small talk (la care nu ma pricep), am renuntat la jumatate din intrebarile pe care mi le propusesem, am dat-o in bara major cu doua intrebari si am avut mare noroc ca asta nu m-a blocat cu totul. In finalul unui maraton de vreo sase ore de discutii cu multi jurnalisti si TV si din presa, ma gandeam ca ii fur fiecare moment Angelei Gheorghiu si ca as face mai bine daca as incheia cat mai repede discutia.
Ma scuzati, de aceea, ca nu inteleg nicicum de ce se organizeaza serii de interviuri de 15-20 de minute cu actorii in preajma lansarilor, de ce se insista pe niste discutii scurte, obositoare, iritante sau complezente pentru ambele parti, de ce unii sunt condamnati la aceleasi intrebari si altii la aceleasi raspunsuri cand toate informatiile comune au, slava Domnului, in PR multe alte cai de transmitere.
Daca jurnalistul britanic este corect in afirmatiile lui, ca a informat oamenii de PR ai lui Downey despre temele de interviu, faptul ca RDJ a plecat din interviu mi se pare 100% o greseala de PR – parte din format, parte din executie. Interviurile, ca si comunicatele de presa, despre oameni sau companii, nu sunt informatii trecute prin masina de tocat. Jurnalistii nu sunt nume pe hartie, ci profesionisti care semneaza materiale pe care si le doresc diferite, interesante si citite iar starurile, care sunt obligate prin natura meseriei sa-si dezvaluie si viata personala pe langa cea profesionala si sunt, prin asta, vulnerabile si expuse, impun, dupa mintea mea, pregatiri atente, intalniri exclusive si programate cu cap, documentare, briefinguri, locuri bine alese si, desigur, foarte multa empatie din partea omului de PR. Asa stabilesti, cu ambele parti, ce discutii au loc, cum au loc sau, cum ar fi fost cazul lui RDJ, daca au loc.
In povestea cu RDJ, stim cei doi protagonisti ai discutiei, dar nu stim numele companiei de PR care, dupa parerea mea, a gresit. Si frankly, my darling, I don’t give a damn…
Parerea lui Downey despre press junkets o gasiti in interviul lui Howard Stern “The assumption is that there’s a button that because you’ve sat down there you’re going to be scrutinized like you’re a kiddie fiddler who’s running for mayor,” Downey said. “What I have to do in the future is have to give myself permission to say, ‘That is more than likely a syphilitic parasite, and I need to distance myself from this clown.’ Otherwise, I’m probably going to put hands on somebody, and then there’s a real story.”
Sorana Savu 
Questions? Comments?