Nu sunt critic de teatru si nu sunt profesional calificata sa va comunic opinii definitive despre o piesa de teatru sau alta. Traim intr-o epoca in care, daca vrem cu adevarat, fiecare dintre noi poate merge oriunde, sa vada cu propriii ochi orice. Ceea ce va incurajez sa faceti cat mai des. Acestea fiind spuse, cele de mai jos reprezinta experienta mea directa si personala cu acest spectacol.
Anul trecut in iulie, cand mi-am cumparat biletele pentru “Hamlet” cu Benedict Cumberbatch la Barbican, nu mi-a dat prin cap ce emotii si ce asteptari urma sa trezeasca punerea in scena la nivel mondial. Online, nu simti presiunea tuturor celorlalti care isi doresc un bilet, la fel ca tine. Am aflat ulterior, anul acesta de fapt, ca a fost cel mai rapid vandut spectacol de teatru din toate timpurile in Londra si ca datorita lui Cumberbatch, Barbican Theatre s-a trezit brusc cu un public mai tanar, feminin in mai mare proportie, si … foarte international. Englezii, iuti critici ai generatiei facebook, se amuzau dupa primele spectacole comentand ca fanele (the Cumberbitches) ajunsesera inclusiv sa puna “spoiler alerts” in micile lor cronici la “Hamlet”, ignorand ca piesa are 400 de ani sau poate, cunoscandu-si mai bine propria comunitate online.
Punerea in scena de la Barbican a starnit isterie, pe scurt, iar anul scurs intre momentul in care mi-am luat biletele si cel la care am ajuns efectiv sa vad piesa n-a facut decat sa sporeasca aura lui Cumberbatch, intensificand presiunea. Primele cronici “profesioniste” au venit dupa primele reprezentatii. Cronicarii spun ca erau reprezentatii vandute la pret intreg. Compania de teatru se apara cum ca erau avanpremiere, deci “work in progress”. Oricum ar fi fost, cronicile au fost proaste, unul dintre elementele cheie pe care le remarcau fiind introducerea principalului monolog al lui Hamlet chiar in deschidere.
Nu pot decat sa-mi imaginez cat de rau au picat cronicile in contextul nivelului neobisnuit de mare la care se situasera asteptarile. Pe scena de teatru londoneza, orice ai fi facut ca actor inainte, Hamlet te poate duce in istorie sau te poate face zob. Cum in vara asta am mai vazut discrepante majore intre opiniile de cronicari si realitatea spectacolului in zona operei, mi-am zis ca merg la teatru fara prejudecati, cu asteptarile rezonabile ca orice s-ar intampla, nimic nu-i poate rapi lui Cumberbatch vocea superba, dictia necesara unui rol shakespearian, tinuta… adecvat daneza si detasarea aparenta care l-ar fi putut face sa intre usor in pielea personajului si daca ar fi fost singur pe scena tot timpul. Little did I know.
Spre deosebire de avanpremiere, regizoarea… s-a mai gandit. Asa incat, monologul a disparut de la inceputul piesei. Acum, eu sunt Taur, de felul meu incapatanata, asa ca am avut instant de comentat. Ca regizor, daca schimbi structura unei piese care e cheia de bolta a creatiei celui mai mare dramaturg englez si daca asta e decizia ta regizorala, cu care stabilesti cheia de interpretare a piesei, inseamna ca ai nu un motiv, ci 150 de motive pentru care ai facut asta. Iar daca ai 150 de motive, nici un critic de pe planeta nu te poate clinti in decizia ta. N-ai decat sa-ti expui sau sa rememorezi in petto cele 150 de motive. Daca te trezesti sa schimbi macazul la jumatatea drumului, pentru ca oamenilor nu le-a placut ce au vazut pe scena, inseamna ca decizia ta n-a fost substantial fundamentata de la bun inceput si atunci de ce ai mai luat-o???
Au fost comentarii asupra settingului si a luminilor. Estetic vorbind, mie mi-au placut, dar cat au adaugat sau au daunat punerii in scena e greu de zis. Pe scurt, daca fotografiile arata bine, e meritul scenografiei si al luminilor. Ca s-ar fi putut face mult mai mult si mult mai altfel, foarte probabil. Scenografia e semnata de un profesionist care a lucrat la viata ei teatru, concert (U2, Kanye West, Lady Gaga), balet si opera, asa ca nu cred sub nici o forma ca n-ar fi putut face orice, orice i s-ar fi cerut.
Despre casting s-a spus ca nu-l sustine suficient pe Cumberbatch. Nici aici n-as fi avut mari probleme. Cand ai un protagonist cu o aura atat de puternica, e complicat sa-i gasesti colegi de scena pe masura, cu care publicul sa rezoneze la fel, subiectiv vorbind. Si, cum spuneam, eram pregatita sa fac abstractie de toata lumea si sa ma concentrez numai asupra printului danez. Dar nici macar asta n-am putut sa fac. Tot ce-mi sarea in ochi era sirul de discrepante intre spiritul textului – al acelui TEXT – si interpretarile fiecarui personaj. Claudius, Ciaran Hinds, un actor pe care il ador si care, de obicei, e capabil sa transmita o forta amenintatoare in maniera cea mai subtila si mai retinuta cu putinta, era, pe scena, opusul a ce stiam eu. Cu capul dat pe spate permanent, cu declamatii exagerate si gestica deplasata, Claudius era parodia rolurilor precedente ale lui Hinds, de o maniera care m-a stupefiat.
Gertrude – adecvata, dar incapabila sa transmita orice motivatie pentru uciderea fostului ei sot, casatoria cu actualul sau sa contureze in vreun fel vreo relatie credibila cu Hamlet. Polonius, si el, adecvat in rol in majoritatea timpului, rateaza memorabil momentul invataturilor catre fiul sau, Laertes, citindu-le pe toate dintr-un carnetel, ca un mosulet pedant si caraghios in lupta cu senilitatea. Ma scuzati, dar scena mi s-a parut revoltatoare. Despre Laertes nu vreau sa comentez, ajunge doar sa spun ca pana si scena mortii lui e erodata de un slow motion live (da, ati citit bine) care arata bizar, ca sa nu zic de-a dreptul caraghios.
Ok, si Hamlet? Si Hamlet… Comentariile cu privire la Cumberbatch s-au legat de varsta. Va rog… Cumberbatch e agil si gracil si, la 39 de ani, nu ar avea nici o problema sa arate ca un print de 20 de ani de acum cateva secole. In caz ca n-ati aflat, la barbati 40s are the new 20s, deci ce sa mai vorbim despre 30s. Dar… Relatia cu textul? Sa spunem doar ca versurile lui Shakespeare par sa fie foarte lungi si sa creeze probleme de respiratie. Accentele cad aiurea pe cuvinte, transformand sau diluand sensul frazelor, atentia la ritmul versului alterneaza cu atentia la sensul frazei de o maniera inconsecventa, cand de fapt arta e sa le respecti in aceeasi masura pe amandoua (si ritmul si sensul, si muzica, si cuvantul). Detasarea nostalgica a lui Hamlet devine pe alocuri indiferenta – contrapunctata de scene in care jocul e exagerat fara sens. Daca la inceput aveam senzatia ca nu vad/n-aud eu bine, lucrurile devin dureros de clare dupa scena in care Hamlet le da indicatiile de interpretare actorilor, ca ulterior sa faca el insusi fix greselile pe care le recomanda evitate.
Expunerea vinovatiei lui Claudius e si ea ratata. Cu toata curtea asezata in public, cu fata la profunzimea scenei, Hamlet se grabeste sa anticipeze cu voce tare replicile actorilor de pe scena. Atunci, logic, Claudius nu mai e surprins de ceea ce vede ca se joaca (respectiv propria lui crima) ci de faptul ca, din public, Hamlet se apuca sa declame finalul, peste actori.
La asa reprezentatie, sala a fost corecta. Peste jumatate din cei prezenti au ramas asezati, fanii lui Cumbertbatch fiind lasati in legea lor sa aplaude in picioare si sa aclame.
Nu stiu ce sa mai zic, a fost rau. Si a fost si mai rau daca ma uit la piesa prin comparatie cu “Richard III”, de la Old Vic, la care m-am dus sa-l vad pe Kevin Spacey cu aceleasi asteptari nerezonabile si care m-a facut sa vorbesc singura trei luni. Spectacolul de la Old Vic a facut sa rezoneze textul lui Shakespeare cu toata modernitatea, umorul, cinismul si umanitatea lui. Cel de la Barbican m-a facut sa-i plang de mila. Si bardului, si lui Cumberbatch si lui Hinds. Si pentru asta sunt suparata.
Si pentru faptul ca in weekendul trecut de la Londra am vazut trei reprezentatii de teatru, iar asta a fost cea mai slaba dintre toate. Despre celelalte doua, mai multe in zilele urmatoare, pe blog.
credit photo: Reuters
Sorana Savu 
Questions? Comments?