Orașul cu mii de fețe și mii de pisici

N-am mai fost în Istanbul de șapte ani, și în toată această vreme i-am dus dorul. Cine trecea pe acolo îmi spunea că s-a schimbat, că e scump, că e murdar, că e aglomerat, că e agresiv, că așa și pe dincolo. Și totuși, de când am coborât din avion săptămâna trecută, cu toată forfota și cu tot amestecul bulversant de clădiri, mirosuri, oameni, flori, asfalt și pisici, m-am simțit imediat ca acasă. Nu ca acasă, acasă, ci ca și cum și Istanbulul mi-ar fi putut fi oraș de reședință.

Eram a patra oară în Istanbul și, cu setea turistică ostoită, mi-am permis de această dată să aleg ce vreau să văd și să revăd din oraș, ce vreau să las pe data viitoare și ce vreau să savurez.

Marele Bazar – Kapali Carși e o mare de lumini și culoare, în care e bine să știi ce cauți, să-ți iei odată ce vrei și după aceea să lași vânzătorii să-și depene poveștile, lecțiile de frumos și de istorie. De-a lungul timpului, la un păhăruț de ceai de mere, am aflat o mulțime despre o mulțime de minunății de la negustorii din Marele Bazar. Despre covoarele din lână și mătase, turcești și persane, despre nodurile lor simple și duble, despre urzelile lor din lână, bumbac sau mătase; despre șalurile de mătase și pashmina, țesute, imprimate sau brodate, indiene sau turcești; despre cum se deosebesc fibrele naturale de cele sintetice; despre argint, aur și cupru în bijuterii, despre sticlă, ceramică și porțelanuri. Aromele, experiențele tactile incredibile, zumzetul negocierilor continue și marea de culoare a Bazarului sunt drogul meu.

11303640_466385406870785_1772096815_n

Mă cuprinde brusc încântarea în fața vitrinelor cu valuri de lână și mătase, nu mai discut despre cele cu baclavale, halva de nu știu câte feluri sau kadayf și kuneif cu nuci și fistic. Of!

11225652_466384406870885_169789317_n

De reținut e că educația e gratis, ba mai mult, poate să aibă valoare tangibilă, pentru că în Bazar găsești orice, de la obiecte rudimentare și vulgare la piese extraordinare și muncite cu măiestrie, iar dacă nu ești capabil să faci distincția între ele și să le estimezi corect valoarea, problema e numai a ta.

Moscheile – multe, frumoase, fiecare cu amprenta ei specifică. Vă las să le descoperiți fiecare cum doriți, dar luați-le pe rând și nu vă grăbiți să le ”consumați” pe toate odată. Hagia Sophia un fel de La Mezquita pe dos – acolo, în Granada, o moschee a devenit biserică catolică, aici o biserică bizantină a devenit moschee. Mozaicurile bizantine păstrate pe pereții și pe coloanele Hagiei sunt preluate și modificate previzibil în motivele decorative islamice vopsite. Pisici tărcate am întâlnit acum șapte ani acolo, pisici tărcate am întâlnit și de data asta. Plasat pe un covor de sisal imens (echivalentul pentru noi ar fi o mochetă de bubble wrap), un motan sașiu întâmpina impasibil vizitatorii și se lăsa pozat.

Suleymaniye, pe coamă de deal, îți pune la dispoziție un parc superb, un cimitir cu o înfățișare foarte neobișnuită pentru noi și oportunitatea de a fotografia panorama Istanbulului. Desigur, dacă riști, alături de miile de vizitatori (cei mai mulți nu sunt turiști) să te urci pe zidurile neprotejate, în fața cărora se cam deschide hăul…

IMG_3326
IMG_3328 IMG_3329 IMG_3330

Moscheea albastră subliniază cu șapte dungi frumusețea nepământeană a plăcilor de ceramică de la Iznik. Așa cum s-a întâmplat ulterior în istorie cu Murano și St. Gobain, cu Meissen și Sevres, s-a întâmplat și cu porțelanul chinezesc și ceramica otomană. Mari amatori de porțelan chinezesc, văzând cât de mult se cheltuie pe el, sultanii otomani au”importat” tehnicile de fabricație și motivele decorative. Care păstrează în Turcia, până în prezent, caracteristici de secol XV- XVI. De la chinezi s-au inspirat și au preluat turcii albastrul drept culoare dominantă pentru ceramica de la Iznik și Kuthaya și multe motive vegetale, pe care, ulterior, le-au integrat cu cele locale (lalelele, garoafele și rodiile).

Magazinele – m-aș opri la două de data asta, pentru că definesc foarte bine genul de surprize pe care ți le poate rezerva orașul. Ambele sunt pe Istiklal Caddesi, artera europenilor. Unul se numește Mephisto, are o siglă identică cu cea a pantofilor Mephisto, dar vinde muzică. De câte ori treci pe acolo, e imposibil să nu auzi ceva care să te atragă. Printre discurile pe care le-am luat acum, se numără o compilație realizată de un DJ care a fost director muzical la Buddha Bar în Paris. Deci, cum ziceam…

Al doilea e Pasabahce – marca aceea de sticlă de duzină de care orice român a dat cu nasul în piață, în anii 90 sau ulterior prin en-gros-uri. Ei bine, artizanii de la Pasabahce vând și așa ceva. Deci, cum ziceam…

Pasabahce

Hotelurile istorice – două sunt faimoase în Istanbul: Pera Palace Jumeyrah și Ciragan Palace Kempinsky. Pera Palace, după cum îi spune și numele, e plasat în districtul Pera, în zona în care se adunau în mod tradițional expatriații europeni, de pe vremea neguțătorilor venețieni și până acum. E hotelul rămas în istoria literaturii prin intermediul lui Hemingway și al Agathei Christie, iar în istoria orașului printr-o serie de premiere. Primul hotel cu aer condiționat, prima clădire civilă electrificată. Acum e renăscut, după o renovare riguroasă făcută prin 2008-2009, așează alături ceramică de Iznik și mobilă franțuzească, un rococco otoman și un ampir (nu glumesc, așa se scrie în turcă) francez care te fac să ridici din sprâncene și să zâmbești imediat tolerant – în context, cumva, totul merge.

IMG_337911263852_466384113537581_1473889663_n

Ciragan Palace e tot o clădire renovată cu atenție (și mai aerisită un pic cu fiecare renovare) pentru că e fratele mai mic al reședinței sultanului, Dolmabahce, altă mostră de combinații stilistice care mai de care mai epatante. Coloanele de marmură verde, în combinație cu mâna curentă roșie, din lemn, a grandioasei scări principale, m-au marcat în 1998, când am intrat prima dată în hotel. În lumina zilei nu mai sunt așa de violente vizual, iar o cafea în curtea interioară a palatului e un moment de liniște cu care o să rămâi tot restul vieții.

Și pisici – ca să nu vă plictisesc prea tare, închei cu subiectul meu favorit: pisicile din Istanbul. Protejate, spune legenda, chiar de către profet, sunt hrănite și lăsate să hălăduie peste tot prin oraș. Cel care omoară o pisică, e condamnat să clădească o moschee. Așa încât, mai bine nu…. Le-am găsit culcate pe pernuțe în restaurante, așezate la ghișeul de vândut bilete la muzeu, păzind demn cafenelele sau ițindu-se din subsolurile răcoroase – albe, roșcate, tărcate sau calico, multe cu blana lungă și foarte bine îngrijită, semn că erau fericite și sănătoase.

IMG_3257

În ultima zi, la Starbucks, un tărcat cu ochi verzi părea un pic neliniștit că nu mai găsea lapte în paharul branduit cu sirena din Seattle. Am luat paharul gol, am mers cu el la barista și am rugat-o, prin semne, să mi-l umple cu lapte. Zis și făcut, fără comentarii. Am plecat din Istanbul lăsând în urmă (măcar) un pisoi sătul și fericit. Și un oraș în care voi reveni cu siguranță.

Advertisements

Questions? Comments?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: