Black Mirror 3.0

Charlie Brooker a avut intotdeauna o imaginatie… mai altfel. Ca jurnalist, avea o rubrica in care oferea premii in bani cititorilor care scriau redactiei, ca apoi sa-i injure chiar in paginile revistei. A creat ”Ignopedia”, un fel de Wikipedia dac-ar fi dupa Trump. Dar eu am ajuns sa stiu de el abia dupa ce am vazut primele doua serii din ”Black Mirror”.

In acceptiunea britanica, un serial pare sa fie orice film de televiziune care are doua sau mai multe episoade, de aceea, daca veti cauta serialul, veti constata ca prima ”serie” are trei episoade, a doua are alte trei si totul culmineaza cu un episod special de Craciun (special sa-ti strice Craciunul) intitulat sugestiv ”White Christmas”.

blackmirror

De anul acesta, Brooker e contractat de Netflix si puf! sase noi episoade in octombrie si alte sase episoade anuntate pentru ianuarie. Avand in vedere ca Brooker abia a inceput filmarile pentru seria a 4-a, reactia lui pe Reddit cand a aflat de la fani care e deadline-ul anuntat pe imdb a fost, desigur, ”fuck”.

Continue reading “Black Mirror 3.0” →

0

A necklace fit for the Mother of Dragons

With the Emmys now over, we know there is a new record set for the most awarded TV show in all history – and the winner is… ”Game of Thrones”. No show can be so great without a lot of passion from all the members of its team. I talked a few weeks ago to Michele Carragher, who did the embroidery for all those fantastic costumes. This is an interview with Yunus & Eliza, another couple of talented artists, brought to the show to create those wonderful neck sculptures that remind us all Daenerys Targaryen is the Mother of Dragons. Here are their answers and – best of all, the necklaces are for sale here, but, quite understandably, there is a long waiting list.

How did Yunus meet Eliza?

In a foundry in West London.

yunus-eliza
Yunus & Eliza

Your creative story started with the Poseidon ring – which is said to be an ”accidental creation”. How did the ”accident” happen?

We didn’t intend to make a ring, rather a small sculpture, that we hollowed out from the back to make less heavy, and it was then a natural step to put a finger through…. Continue reading “A necklace fit for the Mother of Dragons” →

0

Manele culte

Ca multi dintre noi in ultima vreme, am inceput sa ma feresc deliberat si consecvent de experiente mizerabile – si in business si in afara lui. Daca ma duc la un spectacol, ma informez, ma pregatesc, ma incant in avans si vreau sa ma bucur de o experienta care sa ma emotioneze, sa ma incarce, sa ma inspire. N-as fi scris postul asta daca nu as fi trecut in 2016 prin trei asemenea ”spectacole” care mi-au provocat in cel mai bun caz stupoare si dezolare si in cel mai rau – dezgust.

Trei proiecte promovate serios, cu blazoane si nume mari s-au demonstrat a fi niste constructii calpe, de un grobianism feroce, facute pentru bucuria targului, pentru cateva chicoteli ieftine ale unui public venit in mare parte pe invitatii – deci, desigur, cu intarziere, dar si cu apetit pentru aplauze complezente la final.

Incep cu ultimul, pentru ca mi-a demontat pentru totdeauna un mit creat acum 20 de ani – acela al regizorului Andrei Serban. Opera Nationala Bucuresti a gazduit aseara, in ceea ce mai intai a fost si apoi n-a mai fost deschidere de stagiune, o opereta – ”Vaduva vesela”. Interpretata, aproape in exclusivitate, de artisti de la Opera Nationala din Iasi. Voci pentru care, asa cum n-am vazut nicaieri pe unde am fost, au fost necesare …microfoane, ca la musical, ca la muzica pop, ca la…noi la nimeni.

Campania anunta, ce-i drept, ca aceasta va fi o ”Vaduva Vesela” ce n-a vazut Parisul, dar conotatiile expresiei, de regula sunt pozitive. In retrospect, nu ma mir de ce n-ar vedea Parisul o asemenea concoctie dubioasa.

Afisul, precum productia, era semnat de un alt nume celebru – las la latitudinea voastra sa-i calculati valoarea estetica.

Afis Vaduva Vesela

Continue reading “Manele culte” →

5

Hallstatt – in buzunarul Alpilor sarati

La fel ca Mont Saint-Michel sau Colmar, Hallstatt e nelipsit în ultima vreme din topurile ”celor mai frumoase localitati mici pe care trebuie sa le vezi inainte sa mori”. Nu ma prea iau dupa topurile de pe internet, dar cand pozele prietenilor imi confirma ca imaginile de pus in rama sunt bazate pe realitate, nu stiu cum sa zic, deciziile se iau singure…

Am ajuns in Hallstatt la 23 de grade, fugind dintr-un Bucuresti care nu se hotara intre 34 si 37 de grade. Cu masina poti parcurge tot drumul cam in doua zile lungi, dar poti, la o adica, sa iei avionul de la Viena si sa continui de acolo, fie cu o masina inchiriata, fie cu trenul.

Oras protejat de UNESCO si copiat de chinezi inca din 2012, Hallstatt are o intrare secreta. Ca sa patrunzi printre casele cochete si cocotate pe coamele de piatra, trebuie sa lasi masina in parcarea principala, care are intotdeauna locuri chiar daca e intotdeauna plina si sa o iei pe jos sau cu un shuttle special care are experienta in a se strecura pe stradute vechi si inguste, pline de turisti la promenada. Mai precis, ca sa poti intra, trebuie sa iesi din oras, daca ar fi sa te iei dupa semnele din trafic… Continue reading “Hallstatt – in buzunarul Alpilor sarati” →

0

A modern fairy – Michele Carragher

I got caught up in the Game of Thrones in the 4th season – binged it all up and then followed it week after week religiously. One of the details you notice as a fan is the rich texture of the costumes – clear indication that the production team is as much in love with the books as any of us. Yet finding the artists to create the wonderful clothes and armours, to imagine and deliver the fabulous embroidery on Cersei’s dresses in silk or leather or Daenerys’s blue dragonscale tunic is quite a feat in this day and age.

The eyes, brains and hands behind the magical embroidery on the GoT costumes belong to Michele Carragher, a young and very talented British artist, with an impressive portfolio of costume design for period and fantasy movies. Here are her thoughts on embroidery, creativity and the World of Costume in an exclusive interview.

You seem to have drawn inspiration for your wonderful embroidery work from many sources – from architecture to painting and jewellery. What is the one most important thing that you learned from each of these three?
Because I often want to create sculptural and 3 dimensional elements to my embroidery I find it really useful to look at architectural decoration, or jewellery as a starting point as it will be easier for me to visualise the embroidery for the particular piece I am working on, for example a lion, from an already sculpted shape.
I do however look to nature too, particularly if I want to capture movement within a piece. Within paintings I may be looking to the historical textiles and decoration within them, or it may be to look at how colours, mood and light have been captured by a particular artist.

You have worked both for Elizabeth I, where the need for historical accuracy was a bit stricter, and for Game of Thrones, which allows for more creativity? Which setup worked better for you – the one that provided more guidelines for your work or the one that left everything to your imagination?
For a historical drama like Elizabeth I there are usually documented references for you to draw on, in books, on the Net and in Museums, and you use all these to influence your designs but you don’t have to recreate pin point accurate embroideries, as there wouldn’t be time to do this. You are trying to create an impression of the style of work that is believable to the audience as belonging to the period you are portraying on screen and is suitable for the particular character’s status or narrative story. With a Fantasy like Game of Thrones you have more freedom to create designs as you are not restricted to a specific period in time.
Whatever genre of film you are working towards conveying a visual narrative to the audience to create a believable and understandable world, be it contemporary, fictional, factual or fantasy.
Out of the two productions I would say I prefer working on Game of Thrones as it has allowed me to present my own authorship within the designs I have created, this doesn’t take away any importance from my work on Elizabeth 1, I loved the challenge it presented me with the designs I had to conceive, and I really did enjoy working on this project due the Elizabethan era being such a great period of history to work on, with lots of rich encrusted decoration. Continue reading “A modern fairy – Michele Carragher” →

0

Un colt de rai ”a l’ancienne”

Pe bulevardul Maresal Prezan, la nr. 4 A intri pe o alee in care te intampina mirosul de cetina chiar si in plina vara. In capat, protejata de un rond impunator de hortensii care isi fac de cap pentru ca au atata apa si atata umbra cata le trebuie, e o casa paralelipipedica, jumatate ziduri jumatate ferestre, unde isi are sediul un adevarat muzeu al modei somptuoase, teatrale si al accesoriilor de mare clasa.

E firesc, e casa doamnei Doina Levintza si a domnului Dan Coma, atelier, locuinta, showroom si spatiu de intalniri magice cum nu cred sa mai existe in Bucuresti. Bubu, bichonul alb, bucuros si zgomotos te intampina la usa indiferent pe ce buton te nimeresti sa suni. De la intrare dai peste piese artizanale de colectie, intr-un alandala relaxat si artistic, semn ca fiecare dintre ele si-a gasit locul natural, la un anumit moment, si de-acolo nu s-a mai clintit, lasand sa se adune straturi si straturi de obiecte, care mai de care mai interesante, care mai de care mai cu poveste.

Vin in casa din Maresal Prezan cu bucuria de a ma reintalni cu un loc extraordinar, in afara timpului, in care maiestria e judecata si pretuita la adevarata ei valoare, in care ai interlocutori minunati sa discuti frumosul, fie ca el se modeleaza in cristal, in bronz, in ulei sau acuarela, in lemn sau argint. Si mai ales in piele. Continue reading “Un colt de rai ”a l’ancienne”” →

0

Celine Dion – turneul european

Multe semne de intrebare au planat asupra concertului de sambata seara, de la Paris, al lui Celine Dion. Dupa tragediile sale personale sfasietoare, era greu de crezut ca va regasi forta de a urca pe scena si, mai ales, de a-si infrange lacrimile innodate in barba cand aproape fiecare cantec pe care il are de cantat pare a avea o legatura cu Rene Angelil. In plus, Parisul in plin campionat european de fotbal oferea si el destula neliniste. Dar…

Am ales un titlu banal pentru ca altfel as fi scris titluri a la Click si Libertatea si ati fi zis ca am luat-o razna. Mai ales ca mare fan Celine Dion n-am fost niciodata. Dar…

Celine 2

Nu mi s-a intamplat pana acum sa plang necontrolat la doua cantece pe care nu le stiam, doar incarcandu-ma de emotia unei voci nepamantene si de reactia extraordinara a unei sali de 20.000 de oameni.

Nu am vazut vreun interpret care sa declare la inceput de concert ca nu se va schimba si nu se va misca de pe scena pe toata durata concertului pentru a pastra legatura cu publicul continuu, 2 ore. Si sa si faca asta.

Nu am auzit pe cineva capabil sa treaca de la ”It’s all coming back to me now” direct la refrenul din “Power of love” si la partea a doua a cantecului, care e, evident, cea mai grea.

Nu am vazut cantaret capabil sa cante fara pauza si fara o gura de apa timp de 90 de minute. Nu am vazut cantaret capabil sa-si inghita emotiile si durerea si din ele sa creeze un show pe cat de retinut ca desfasurare scenografica pe atat de dezlantuit la nivel vocal. Nu am vazut pana pe 25 iunie.

Celine 1

Continue reading “Celine Dion – turneul european” →

1

Iubire cu OCD

Festivalul International de Teatru de la Sibiu nu e numai despre teatru. Surprizele cele mai mari mi le-au produs, in fiecare an, reprezentatiile de dans. Adica, la teatru ma asteptam, dar la dans de mare clasa, sincer, mai putin. Anul acesta nu a facut exceptie.

Am mers, intr-o companie selecta, tot la Fabrica de Cultura, unde parca a tunat si a adunat crema spectacolelor, pe Triajului 1-3, sa vedem OCD Love, spectacolul trupei israeliene L-E-V.

De la ei am si aflat ca LEV inseamna “inima”- cu alte cuvinte, oameni pregatiti inca din titlu sa exploreze profunzimile dramei sau elevatia extazului. O trupa de sase dansatori cu suflet si cu tehnica de atleti, yogini, practicanti de arte martiale.

Spectacolul debuteaza cu un solo care stabileste tonul intregii reprezentatii, respectiv te reduce la tacere si la niste periodice suspine de uimire pentru ca e imposibil sa nu te miste controlul miscarii, modul in care ea reverbereaza muzica pe scena, iluzia ca solista e double-jointed. Nu e.

Atinsa eu insami si de OCD si de Love, desfasurarea de forte si de forta a trupei israeliene mi s-a parut foarte explicita. E o transfigurare, in dans, a indoielilor si metodelor de supravietuire ale omului modern, care oscileaza intre dorinta de a-si controla existenta si de a-si lasa sufletul sa piarda controlul in iubire.

iubire-cu-nabadai-2

Continue reading “Iubire cu OCD” →

0

Tu de cate ori ai vazut Faust?

Anul trecut, la Sibiu, la Fabrica de Cultura, m-am simtit oarecum in afara gastii cand am primit aceasta intrebare. Anul acesta am primit un tricou care atesta, rosu pe negru, ca problema s-a remediat si ca da, am vazut Faust. Dar era absolut necesar sa vad spectacolul lui Silviu Purcarete si a doua oara pentru ca asa e el, te lasa cu o dorinta intensa de a reveni. Pentru ca nu-ti crezi ochilor si urechilor. Pentru ca nu poti uita mirosul de kerosen.

Am re-vazut Faust in ultima zi de #FITS2016, in conditii privilegiate, precedat de o conversatie intensa de dimineata, cu o prietena foarte buna care traieste in lumea teatrului si a filmului si de o alta conversatie, mai in fapt de seara, cu …Mefistofelia Popii. Continue reading “Tu de cate ori ai vazut Faust?” →

0

Cinci femei si-o piesa

Am citit ”Pe aripile vantului” cand eram mica, pe vremea cand ai mei se intrebau ce naiba as putea intelege eu din cele doua volume scrise de Margaret Mitchell. Eheee… Filmul l-am vazut mult mai tarziu, dar evident ca am fost fascinata de Vivien Leigh. Iar ideea de a-ti face fuste sau rochii din draperii mi s-a parut intotdeauna foarte practica, mai ales daca ai draperii din brocart sau shantung de buna calitate. Cum avea Scarlett.

Lamia

Saptamana asta am fost sa vad “Ultima conferinta de presa”. O piesa despre Vivien Leigh. Scrisa de Marcy Lafferty (o actrita americana), in disperare de cauza, intr-un moment in care nu gasea nici un text care sa ii puna in valoare expresivitatea si pasiunea pentru teatru. Altfel, Lafferty, cu studii serioase de balet si de teatru, ar fi ramas in istoria digitala doar prin faptul ca a fost, la un moment dat, sotia lui William Shatner, alaturi de care a si jucat, de altfel, in Star Trek…

La noi, “Ultima conferinta de presa” prinde viata prin intermediul Lamiei Beligan, care marturiseste ca piesa i-a fost recomandata de tatal sau. Recomandarea a fost inspirata, pe scena Lamia e fragila, frumoasa, seducatoare si nebuna cu convingere si sensibilitate.

Continue reading “Cinci femei si-o piesa” →

0

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑