Ca multi dintre noi in ultima vreme, am inceput sa ma feresc deliberat si consecvent de experiente mizerabile – si in business si in afara lui. Daca ma duc la un spectacol, ma informez, ma pregatesc, ma incant in avans si vreau sa ma bucur de o experienta care sa ma emotioneze, sa ma incarce, sa ma inspire. N-as fi scris postul asta daca nu as fi trecut in 2016 prin trei asemenea ”spectacole” care mi-au provocat in cel mai bun caz stupoare si dezolare si in cel mai rau – dezgust.

Trei proiecte promovate serios, cu blazoane si nume mari s-au demonstrat a fi niste constructii calpe, de un grobianism feroce, facute pentru bucuria targului, pentru cateva chicoteli ieftine ale unui public venit in mare parte pe invitatii – deci, desigur, cu intarziere, dar si cu apetit pentru aplauze complezente la final.

Incep cu ultimul, pentru ca mi-a demontat pentru totdeauna un mit creat acum 20 de ani – acela al regizorului Andrei Serban. Opera Nationala Bucuresti a gazduit aseara, in ceea ce mai intai a fost si apoi n-a mai fost deschidere de stagiune, o opereta – ”Vaduva vesela”. Interpretata, aproape in exclusivitate, de artisti de la Opera Nationala din Iasi. Voci pentru care, asa cum n-am vazut nicaieri pe unde am fost, au fost necesare …microfoane, ca la musical, ca la muzica pop, ca la…noi la nimeni.

Campania anunta, ce-i drept, ca aceasta va fi o ”Vaduva Vesela” ce n-a vazut Parisul, dar conotatiile expresiei, de regula sunt pozitive. In retrospect, nu ma mir de ce n-ar vedea Parisul o asemenea concoctie dubioasa.

Afisul, precum productia, era semnat de un alt nume celebru – las la latitudinea voastra sa-i calculati valoarea estetica.

Afis Vaduva Vesela

Scenografia, minimalista si inteligenta de altfel, oferea publicului acces frecvent intr-o… buda. Partitura originala era impanata cu niste dialoguri pe cat de vulgare pe-atat de jalnice, presarate cu aluzii politice si ”soparlite” rasuflate care or fi avut sens in anii 80, dar acum…

Gaselnita interpretarii poliglote – romano/anglo/germano/francofona – ar fi fost interesanta si proaspata, intr-adevar daca: 1. ar fi urmarit vreo noima si 2. n-ar fi creat probleme de interpretare artistilor si de intelegere publicului. Nu e vina artistilor, e firesc sa nu poti fi la fel de expresiv si inteligibil in patru limbi, sarind de la una la alta in acelasi spectacol, de aia nici nu se incearca experiente de genul asta (i.e. de aia nu le vede Parisu’).

Ok, opereta e un gen lejer, spumos, cu umor, care se preteaza la interpretari moderne, dar de aici pana la a o transforma intr-o cucoana Chirita mai dichisita si mai porcoasa e cale lunga.

Nu inteleg cui se adreseaza asemenea lectura. Nu inteleg de ce e nevoie sa scobesti in WC-uri pe scena Operei. Nu inteleg de ce e nevoie sa aduci, metaforic vorbind mirosul de mici si zdranganitul de manele intr-o institutie in care, de bine de rau, se aduna un public mai elevat. Nu inteleg de ce e nevoie sa tot coboram standardele si sa tot aplaudam productii inepte – care erodeaza o partitura in loc sa o aduca la viata si sa o improspateze – doar pentru ca asa fac cei din jur si asa e de bonton.

Daca asta ni se pare, fie si in gluma, a fi o expresie a ”culturii inalte”, inseamna ca nu mai realizam la ce nivel am ajuns si nu mai avem discernamant. Ma opresc aici, pentru ca si cu ”Vaduva Vesela” m-am oprit la prima pauza.

Asupra celorlalte doua spectacole, ”Soldatul de ciocolata” si ”My Fair Lady” nici nu vreau sa mai insist. Din ”Soldat” am putut vedea doar 15 minute, atat de deranjante si de nelalocul lor erau racnetele actorilor pe scena, iar dupa ”My Fair Lady” am revazut filmul original in miez de noapte, ca sa-mi sterg din memorie ”experienta” de la Mall.

 

 

Advertisements