Anul trecut, la Sibiu, la Fabrica de Cultura, m-am simtit oarecum in afara gastii cand am primit aceasta intrebare. Anul acesta am primit un tricou care atesta, rosu pe negru, ca problema s-a remediat si ca da, am vazut Faust. Dar era absolut necesar sa vad spectacolul lui Silviu Purcarete si a doua oara pentru ca asa e el, te lasa cu o dorinta intensa de a reveni. Pentru ca nu-ti crezi ochilor si urechilor. Pentru ca nu poti uita mirosul de kerosen.
Am re-vazut Faust in ultima zi de #FITS2016, in conditii privilegiate, precedat de o conversatie intensa de dimineata, cu o prietena foarte buna care traieste in lumea teatrului si a filmului si de o alta conversatie, mai in fapt de seara, cu …Mefistofelia Popii.
Pe marginea scenei, Ofelia Popii e modesta, are tendinta ardeleneasca de a se apara de laude, se bucura ca lumea vine sa o vada la ea acasa si, cu toate ca realizeaza avantajele promovarii, i se pare cumva ca a se promova e “de rusine”.
In cariera mea de om de PR, cei mai buni clienti si cei mai meritorii au avut fix aceasta atitudine – nu vreau sa ma promovezi pe mine. Si intelegeau cu greu ca e un “rau necesar” cand ii consolai ca, de fapt, nu vrei sa-i promovezi pe ei, ci organizatiile pe care le-au construit sau proiectele pe care le-au gandit. Sper sa inteleaga si Ofelia repede asta, nu de alta dar eu mi-as dori fim cat mai multi vrednici purtatori de tricouri pe care sa stea scris “Am vazut Faust”.
Prima data cand #amvazutfaust am povestit, tot aici, ca am avut impresia ca m-am infipt intr-un gard electrificat de care a binevoit cineva sa ma desprinda dupa doua ore de incordare si trepidatie emotionala. Am aspirat tot spectacolul la nivel visceral, emotional si cu greu am fost in stare sa articulez ce m-a lovit. Anul acesta, odata parcurs drumul initiatic si atinsa destinatia, m-am uitat altfel la scena.
M-am concentrat asupra rostirii versurilor – cand serioasa cand auto-parodica si am realizat ca unul dintre motivele pentru care spectacolul este modern si atemporal in acelasi timp este asumarea desuetudinii versurilor. Mesajul este transmis in atatea feluri si catre atatea simturi, incat faptul ca are la baza textul lui Goethe trece in plan secundar. Esti atent la cum spune Ofelia nu la ce spune Ofelia – te fura fizicalitatea jocului tuturor, miscarea ansamblului, modul in care Silviu Purcarete alege sa puncteze anumite versuri ravasindu-le sensurile. Ritmul cuvintelor se subordoneaza ritmului muzicii si al miscarii.
Sa ne intelegem, textul nu se pierde, astepti cu sufletul la gura sa auzi cum mai sta clipa cea atat de frumoasa, doar ca asta poti auzi si in alte spectacole cu Faust, pentru care nu e nevoie sa te deplasezi la Sibiu.
In sala, duminica seara, alaturi de noi a fost Tim Robbins, premiantul din acest an al Festivalului. Inainte de spectacol, Ofelia ne-a povestit ca stie ca e vazuta in “Faust” de multa lume si de multi colegi, dar ca nu apuca sa discute cu ei si sa le ceara impresiile si ca nu e foarte preocupata de asta. Of, Ofelia, dac-ai sti… Tim Robbins e cu un cap mai inalt decat noi toti muritorii de rand, asa incat n-ai cum sa nu-l vezi odata ce stii ca e in sala. Tot ce vreau sa va spun e ca, in partea a doua a spectacolului (o sa vedeti voi care cand ajungeti sa-l vedeti la Sibiu) Tim Robbins a ramas, literalmente, cu gura cascata. Atat. Si mi se pare simpatic si nu indiscret sa va povestesc asta, pentru ca si eu, anul trecut, am patit fix la fel: am ramas cu gura cascata.
Ofelia spune ca Faust o sa se mai joace multa vreme de acum inainte la Sibiu. Probabil, o eternitate.
Sorana Savu 
Questions? Comments?