We Need to Talk about Kevin

I have pondered a lot over the past days whether to write or not about Kevin Spacey. I have been, and still am, a huge fan. I am also a public relations professional and a woman who has, like pretty much every other woman in Eastern European Romania, seen and experienced her fair share of sexual harassment or inappropriate behaviour.

I have read in horror all the witness stories written about Harvey Weinstein and empathised, just like everyone else with a pulse and a heart in the right place, with those who have been pushed around, denied roles, threatened or molested by a bully in a position of power.

But somehow, in my book, nothing that has been so far written about Kevin Spacey registers in the same way. I hear people who have been bothered by a massage in an age where sexual partners are chosen on Tinder. I hear vertically moral people bothered by a blow job in a gay bar in a country where this happens pretty much every year.

I see a world class career destroyed in a matter of days in a whirlwind of social media where anonymous comments evoke shady incidents that are literally from the last century. I see that a theatre – which has been brought back to glory from rubble and disarray by Spacey and endowed with a humongous amount of money not two years ago – is trying to ride the publicity wave by opening a “confidential email address” where people are encouraged to spill the beans on Kevin Spacey.

Leaving aside the preposterous notion of anonymous email messages or confidential email addresses, two concepts that would work today only for crass computer illiterates, the headline that this poor gang of gossipers gets in Vanity Fair says it all “Kevin Spacey’s Former Theatre Has Opened a Confidential Tip Line”. Sorry, Old Vic, for the American audiences you still are and will be Kevin Spacey’s former theatre…

I see Spacey fired, blamed, his work discarded, his awards withdrawn, his strong and, I am sure, overbearing personality condemned at every step, and yet I saw no outrage of such caliber two years ago when this came to light. Not the first time, mind you, but the third or the fourth time in ten years…

I see now Masterclass is cancelling his class on acting, Kevin Spacey being the main reason I had learned about Masterclass.com in the first place. I wonder when Dustin Hoffman will also get the axe judging by the same weird wave of morality that suddenly got into us…

I read his PR advisors and publicists are deserting him right now and trying to put some distance – and I remember all the glorious campaigns and ideas that surrounded “House of Cards” or The Old Vic every single year… I was in awe of all that… and frankly, I am disgusted by all this…

I see all this happening in a country lead by Donald Trump… I see all this happening to one of the great friends of Bill Clinton… forgive me if I really feel this is off…

I can’t rule out the possibility that I might be horribly wrong. The private lives of individuals cannot be judged objectively by outsiders. You can never know all the inner details of a crisis situation as long as you are not in the room… But I would have felt extremely hypocritical if I had not written this. Kevin Spacey was the one to make me come to London and experience world class theatre for years and years and years… He left me in awe following his performances in Richard III, Inherit the Wind, Clarence Darrow, The Usual Suspects, but also for The Life of David Gale. He left me in tears after the wildly emotional speech he delivered the night before leaving The Old Vic as a Creative Director.

This is none of my business and yet it is… cause if we start throwing shit at people and destroy careers based on gossip and we all agree that this is somehow ok, who’s gonna say who the next target is and who’s gonna wait and analyse and judge (I mean really judge) whether it was warranted or not…

Oh, and if you are looking for good movies to watch, you should try this one sometime…

Cum e ca spectator la ”Vocea României”

O sa spuneti ca mai e mult pana la toamna, dar pentru fanii adevarati, ”Vocea Romaniei” a inceput deja, cu inregistrarea etapelor de auditii in blind. Urmaresc emisiunea de la primul sezon, am mai scris despre ea in trecut pentru ca mi se pare unul dintre foarte putinele programe de televiziune carora merita sa le acordati timpul vostru si, prin grija prietenilor mei, am ajuns in fiecare an, mai devreme sau mai tarziu, in sala, sau mai bine zis, in studio.

A fi spectator la ”Vocea Romaniei” nu e o experienta obisnuita – rigorile bunului simt, de care (sper) tinem cont la orice spectacol, sunt dublate de rigorile impuse de o emisiune de televiziune care trebuie sa si sune, dar sa si arate bine. Auditiile dureaza mult – sunt ore si ore de inregistrare si efort pentru echipa si pentru cei patru jurati, sositi intr-o formula noua anul acesta.

Daca pentru noi, cei din sala, programul incepe in jurul pranzului si se termina seara tarziu, pentru ei incepe de dimineata, eventual si dupa o seara in care au avut concerte sau aparitii publice. Ei sunt punctuali, si noi trebuie sa fim punctuali – drumul pana in Stefanesti ia putin in weekend, dar enorm in timpul saptamanii, iar de asta e bine sa tineti cont. Mai bine sunteti siguri ca ajungeti si plecati mai din timp decat sa constatati ca ati batut drumul degeaba pana acolo. Continue reading “Cum e ca spectator la ”Vocea României””

Manele culte

Ca multi dintre noi in ultima vreme, am inceput sa ma feresc deliberat si consecvent de experiente mizerabile – si in business si in afara lui. Daca ma duc la un spectacol, ma informez, ma pregatesc, ma incant in avans si vreau sa ma bucur de o experienta care sa ma emotioneze, sa ma incarce, sa ma inspire. N-as fi scris postul asta daca nu as fi trecut in 2016 prin trei asemenea ”spectacole” care mi-au provocat in cel mai bun caz stupoare si dezolare si in cel mai rau – dezgust.

Trei proiecte promovate serios, cu blazoane si nume mari s-au demonstrat a fi niste constructii calpe, de un grobianism feroce, facute pentru bucuria targului, pentru cateva chicoteli ieftine ale unui public venit in mare parte pe invitatii – deci, desigur, cu intarziere, dar si cu apetit pentru aplauze complezente la final.

Incep cu ultimul, pentru ca mi-a demontat pentru totdeauna un mit creat acum 20 de ani – acela al regizorului Andrei Serban. Opera Nationala Bucuresti a gazduit aseara, in ceea ce mai intai a fost si apoi n-a mai fost deschidere de stagiune, o opereta – ”Vaduva vesela”. Interpretata, aproape in exclusivitate, de artisti de la Opera Nationala din Iasi. Voci pentru care, asa cum n-am vazut nicaieri pe unde am fost, au fost necesare …microfoane, ca la musical, ca la muzica pop, ca la…noi la nimeni.

Campania anunta, ce-i drept, ca aceasta va fi o ”Vaduva Vesela” ce n-a vazut Parisul, dar conotatiile expresiei, de regula sunt pozitive. In retrospect, nu ma mir de ce n-ar vedea Parisul o asemenea concoctie dubioasa.

Afisul, precum productia, era semnat de un alt nume celebru – las la latitudinea voastra sa-i calculati valoarea estetica.

Afis Vaduva Vesela

Continue reading “Manele culte”

Cinci femei si-o piesa

Am citit ”Pe aripile vantului” cand eram mica, pe vremea cand ai mei se intrebau ce naiba as putea intelege eu din cele doua volume scrise de Margaret Mitchell. Eheee… Filmul l-am vazut mult mai tarziu, dar evident ca am fost fascinata de Vivien Leigh. Iar ideea de a-ti face fuste sau rochii din draperii mi s-a parut intotdeauna foarte practica, mai ales daca ai draperii din brocart sau shantung de buna calitate. Cum avea Scarlett.

Lamia

Saptamana asta am fost sa vad “Ultima conferinta de presa”. O piesa despre Vivien Leigh. Scrisa de Marcy Lafferty (o actrita americana), in disperare de cauza, intr-un moment in care nu gasea nici un text care sa ii puna in valoare expresivitatea si pasiunea pentru teatru. Altfel, Lafferty, cu studii serioase de balet si de teatru, ar fi ramas in istoria digitala doar prin faptul ca a fost, la un moment dat, sotia lui William Shatner, alaturi de care a si jucat, de altfel, in Star Trek…

La noi, “Ultima conferinta de presa” prinde viata prin intermediul Lamiei Beligan, care marturiseste ca piesa i-a fost recomandata de tatal sau. Recomandarea a fost inspirata, pe scena Lamia e fragila, frumoasa, seducatoare si nebuna cu convingere si sensibilitate.

Continue reading “Cinci femei si-o piesa”

Angela Gheorghiu – Golden Jubilee

Sunt putine lucruri pe care le regret in viata. Unul dintre ele este ca n-am ajuns sa o intalnesc mai devreme pe Angela Gheorghiu. Sa ma pot bucura mai devreme de fiorul electric extraordinar pe care vocea ei, live, il transmite de pe scena, fie ca e vorba despre un concert sau un spectacol grandios de opera.

11944976_10153670314084456_1479126178_n

Primele mele amintiri cu ea sunt vechi si foarte dragi – dupa amiezele petrecute cu bunicul meu, cand invatam impreuna despre muzica urmarindu-i pe Leonard Bernstein, Placido Domingo, Mirela Freni si… de la un punct incolo, pe Angela. Timbrul unic, expresivitatea ochilor ei negri, instinctul teatral care o făcea să ”treacă” prin ecran, fie că era alb-negru, fie, mai apoi, color… Nimic nu-i putea opri energia emotionala, intensitatea, focul sacru.

Multa vreme, am crezut ca n-as putea vreodata sa ajung sa o vad live. Un spectacol cu Angela Gheorghiu, intr-una din marile case ale operei din lume, era doar un punct pe bucket list. Si totusi, acum trei ani, un ”La Boheme” la Gran Teatre de Liceu a fost momentul de revelatie. Si inceputul unei dependente de care, daca stau bine sa ma gandesc, sunt foarte incantata.

Despre momentul primei intalniri am scris aici. Dupa ”La Boheme” au urmat concerte, spectacole cu ”Adriana Lecouvreur”, ”Tosca” (cea mai buna Tosca din ultimele 41 de distributii, dupa cum imi spunea complice vanzatorul de bilete de la Opera din Viena, care le vazuse pe toate), ”Werther”, ”La Rondine”. Momente de poveste. Seri pe care le pastrez in suflet. Surse de energie la care fac apel cand am o zi grea.

11998648_10153670315394456_1336542942_n

Intr-o cariera internationala de 25 de ani, Angela Gheorghiu a dus nu numai renumele vocilor lirice romanesti, dar si cantecul romanesc, pe scene unde cu greu si rar ajunge – la Victoria & Albert Hall in Londra, la Scala, la Los Angeles, la Barcelona, pe O2 tot la Londra, la Amsterdam. A deschis porti pentru alti romani cu har, a marcat cariere pentru alti interpreti ajunsi acum, la randul lor, superstaruri internationale ale operei. Pentru ea s-au scris noi partituri si s-au construit noi productii. In concert, strabate lumea aproape in fiecare an, peste tot asteptata cu drag si cu sali pline, peste tot daruind iubire si bucurie, peste tot intalnindu-si fanii cu eleganta si incantare. Daca as indrazni sa mai scriu mult, doar ca o trecere in revista, tot as ineca textul in superlative.

Anul acesta, numai, Angela a fost Charlotte la Viena si la Festivalul de la Salzburg, Adriana la Opera Bastille si urmeaza Tosca la Metropolitan. Ceea ce, pentru multi, sunt momentele de varf ale carierei, sunt pentru Angela Gheorghiu parte din programul unui singur an. Anul 25.

Cand ii urez Angelei Gheorghiu ”La Multi Ani!” fac, de fapt, o urare egoista – pentru ca imi doresc si sa o pot vedea in continuare pe scena, cu aceeasi voce tulburatoare, cu aceeasi prezenta magica si calda, cu acelasi umor si aceeasi lumina in suflet si in ochi.

11992392_10153670315389456_186710263_n

La multi, multi ani, doamna!

Status? Connected!

Vacanta de iarna mi-a permis sa ma plimb printr-un Bucuresti feeric – plin de zapada alba, curata, conservat intr-un aer inghetat si serios depopulat. Am ajuns, asa, sa vizitez cel mai nou Starbucks din Bucuresti, cel de la Unirii, Hanul lui Manuc. Nu mai pierd vremea povestind de cand imi place Starbucks si de cati ani beau Pike Place, o cafea cu note de ciocolata. Altceva m-a uimit la noua cafenea.

SBX Manuc

Continue reading “Status? Connected!”

100% Electra – 0% electricity

Dintre piesele de teatru ale toamnei, ne-am mobilizat sa vedem la Londra doar ”Electra”, la Old Vic, cu Kristin Scott Thomas in rolul principal. Spectacolul avea toate premisele sa merite efortul. In ciuda mai multor experiente teatrale putin convingatoare, pastrez amintirea lui Scott Thomas in rolurile de cinema si am apreciat intotdeauna eleganta, ironia muscatoare, jocul temperat si tempestuos pe alocuri, cand era cazul. Pe scena, insa, n-am simtit nimic de la ea, in cele doua productii dupa piesele lui Harold Pinter in care am vazut-o. Speram ca in ”Electra”, intr-o scenografie minimalista, cu o partitura foarte intensa si intr-un format (circular, ca la ”Clarence Darrow”), care ia spectatorul partas la actiune, lucrurile o sa fie diferite.

Electra

Pentru ca nu sunt normala si caut intotdeauna experientele ”up-close”, am stat fix in primul rand, deschisa si dispusa sa intru in piesa cat si-ar fi dorit doamna Scott Thomas sa ma implice. Am un istoric de reactii emotionale extreme si la muzica si la teatru, daca ma atrage ceva definitiv, nu ma jenez sa las frau liber lacrimilor. Dimpotriva, cred chiar ca asta e menirea intregii experiente. Continue reading “100% Electra – 0% electricity”

Priceless Simona

Am avut de doua ori ocazia anul acesta sa o intalnesc pe Simona Halep, imediat dupa niste momente importante. Primul a fost in cadrul turneului WTA de la Bucuresti, la care a participat mai mult pentru bucuria fanilor din Romania, brusc atenti la ce se intampla pe terenul de tenis. Xerox e partener global la WTA, iar anul acesta parteneriatul global a insemnat o ocazie pentru noi sa o vedem pe Simona pe teren si apoi de aproape, cateva minute, dupa meciul din semifinala.

Al doilea a venit ca o surpriza de proportii astazi, cand dupa Turneul Campioanelor, la Showroom-ul Porsche din Pipera, Simona s-a intalnit cu o alta sportiva, un Porsche Carrera 4S rosu.

 Simona

Continue reading “Priceless Simona”

Apple Watch si industria ceasurilor

S-a vorbit mult despre impactul pe care Apple Watch il va avea asupra marilor orologeri si asupra modului in care privim ceasurile acum. Asta mi-a adus aminte de discutiile pe care le aveam cu oameni din industria de telefonie mobila acum cativa ani, cand tocmai se lansase iPhone. Lumea era relaxata, argumentand, pe buna dreptate, lipsa de familiaritate a celor de la Apple cu modelul de business al producatorilor de telefoane mobile si lipsa de acces la marii operatori.

Cativa ani mai tarziu, am vazut cu totii ce s-a intamplat. Subventionate sau nesubventionate, toate telefoanele de la Apple si-au gasit cumparatorii, cu zecile de milioane, obsesia acestora cu Steve Jobs si firma din Cupertino devenind legendara. In jurul iPhone s-a adunat intreg ecosistemul Apple, iar retailerii si operatorii puncteaza in fata clientilor lor de fiecare data cand sunt primii care aduc pe piata noile modele.

Apple_Watch-l

Continue reading “Apple Watch si industria ceasurilor”

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑