Tu de cate ori ai vazut Faust?

Anul trecut, la Sibiu, la Fabrica de Cultura, m-am simtit oarecum in afara gastii cand am primit aceasta intrebare. Anul acesta am primit un tricou care atesta, rosu pe negru, ca problema s-a remediat si ca da, am vazut Faust. Dar era absolut necesar sa vad spectacolul lui Silviu Purcarete si a doua oara pentru ca asa e el, te lasa cu o dorinta intensa de a reveni. Pentru ca nu-ti crezi ochilor si urechilor. Pentru ca nu poti uita mirosul de kerosen.

Am re-vazut Faust in ultima zi de #FITS2016, in conditii privilegiate, precedat de o conversatie intensa de dimineata, cu o prietena foarte buna care traieste in lumea teatrului si a filmului si de o alta conversatie, mai in fapt de seara, cu …Mefistofelia Popii. Continue reading “Tu de cate ori ai vazut Faust?”

D’ale managementului

Am fost de dimineata la o conferinta frumoasa de management in care, in fine, am auzit oameni care vorbeau cu pasiune si convingere despre ce fac ei din postura de CEO si mai putin despre ce-au citit ca fac altii. Am plecat din sala Le Diplomate de la Hilton cu bucuria ca iata, avem oameni frumosi si valorosi in tara, care au invatat si au primit incredere si au ajuns in etape de varf ale carierei lor si se simt bine cu ceea ce fac. Si cu spiritul asta roz trebuia sa ajung la birou.

Doar ca m-am oprit pentru o cafea la braseria de la Hilton. Pe care o stiu de mult, ca e un loc elegant si ok, cu oameni simpatici, unde poti, cand iti permit dietele, sa mai mananci si o prajitura buna. Chelnerul care se apropie de masa noastra vorbeste un pic ciudat romaneste si, curioasa cum sunt, ma uit pe badge. Il cheama Max, nu e de pe la noi, dar apreciez efortul sau de a invata o limba care e pe cat de simpla, pe atat de utila in afara granitelor noastre ;-).

Facem comanda, primim cafelele si sucurile. Max o insoteste pe una dintre fetele de la bar, ii ia pe rand tavitele din mana, cu maxima atentie si minim de graba le plaseaza pe masa in fata noastra, aplecandu-se prea mult si intrandu-ne “in suflet”, cum spune romanul. Spuma de lapte curge din ambele cesti, pentru ca, in ciuda atentiei, Max nu pare sa aiba precizie. Asa ca Max cere fetei servetele si, cand le primeste pe farfurioara, in loc sa ni le lase pe masa, se apleaca din nou in sufletul nostru si ne sterge farfurioarele si cestile. Dupa care, fara sa ne mai lase vreun servetel, da sa plece, nu inainte de a ne intreba daca totul e ok. Continue reading “D’ale managementului”

Tosca la Royal Opera House – renasterea si nasterea unui spectacol

Anul acesta am avut parte să retrăiesc, în ianuarie, bucuria sărbătorilor de Crăciun, cu un mănunchi de spectacole inspirate, de experiențe neprețuite și întâlniri de suflet. Am plecat spre Londra special ca să ajung pe 6 ianuarie, la Covent Garden, la una dintre repetițiile finale cu ”Tosca”, spectacolul creat de Jonathan Kent acum 10 ani, pentru Angela Gheorghiu.

Încă de pe atunci, era gata să-și asume rolul Floriei Tosca printr-un transfer de personalitate care nu îi e oricui la îndemână. ”Nu un tigru”, ci o femeie în toate nuanțele feminității: matură și adorată, dar adolescentină și nesigură pe sine; puternică, dar vulnerabilă în dragoste; șăgalnică, dar și calculată; geloasă, dar și lucidă; capabilă nu de un sacrificiu, ci de un șir de sacrificii… Pe scenă și chiar pe DVD, Angela Gheorghiu a fost și ESTE Floria Tosca – are până și occhi neri

ROYAL OPERA

Continue reading “Tosca la Royal Opera House – renasterea si nasterea unui spectacol”

James McAvoy’s Frankenstein

Am mers sambata sa vad ”Victor Frankenstein” in cunostinta de cauza. Ma asteptam sa vad cinematografie buna, un scenariu prost si un actor stralucit. Fix asa s-a si intamplat.

Marea Britanie are cei mai buni monteuri, fapt confirmat si in ”Victor Frankenstein”. Filmul nu numai ca este taiat foarte frumos, dar are si o grafica eleganta si desteapta, care puncteaza pasiunea pentru stiinta a celor doi protagonisti. Daca veti observa similitudini cu ”Sherlock”, ele nu sunt intamplatoare, regizorul Paul McGuigan a condus mai multe episoade, printre care si pe cel mai remarcabil din tot serialul, ”A Scandal in Belgravia”. Continue reading “James McAvoy’s Frankenstein”

Angela Gheorghiu – Golden Jubilee

Sunt putine lucruri pe care le regret in viata. Unul dintre ele este ca n-am ajuns sa o intalnesc mai devreme pe Angela Gheorghiu. Sa ma pot bucura mai devreme de fiorul electric extraordinar pe care vocea ei, live, il transmite de pe scena, fie ca e vorba despre un concert sau un spectacol grandios de opera.

11944976_10153670314084456_1479126178_n

Primele mele amintiri cu ea sunt vechi si foarte dragi – dupa amiezele petrecute cu bunicul meu, cand invatam impreuna despre muzica urmarindu-i pe Leonard Bernstein, Placido Domingo, Mirela Freni si… de la un punct incolo, pe Angela. Timbrul unic, expresivitatea ochilor ei negri, instinctul teatral care o făcea să ”treacă” prin ecran, fie că era alb-negru, fie, mai apoi, color… Nimic nu-i putea opri energia emotionala, intensitatea, focul sacru.

Multa vreme, am crezut ca n-as putea vreodata sa ajung sa o vad live. Un spectacol cu Angela Gheorghiu, intr-una din marile case ale operei din lume, era doar un punct pe bucket list. Si totusi, acum trei ani, un ”La Boheme” la Gran Teatre de Liceu a fost momentul de revelatie. Si inceputul unei dependente de care, daca stau bine sa ma gandesc, sunt foarte incantata.

Despre momentul primei intalniri am scris aici. Dupa ”La Boheme” au urmat concerte, spectacole cu ”Adriana Lecouvreur”, ”Tosca” (cea mai buna Tosca din ultimele 41 de distributii, dupa cum imi spunea complice vanzatorul de bilete de la Opera din Viena, care le vazuse pe toate), ”Werther”, ”La Rondine”. Momente de poveste. Seri pe care le pastrez in suflet. Surse de energie la care fac apel cand am o zi grea.

11998648_10153670315394456_1336542942_n

Intr-o cariera internationala de 25 de ani, Angela Gheorghiu a dus nu numai renumele vocilor lirice romanesti, dar si cantecul romanesc, pe scene unde cu greu si rar ajunge – la Victoria & Albert Hall in Londra, la Scala, la Los Angeles, la Barcelona, pe O2 tot la Londra, la Amsterdam. A deschis porti pentru alti romani cu har, a marcat cariere pentru alti interpreti ajunsi acum, la randul lor, superstaruri internationale ale operei. Pentru ea s-au scris noi partituri si s-au construit noi productii. In concert, strabate lumea aproape in fiecare an, peste tot asteptata cu drag si cu sali pline, peste tot daruind iubire si bucurie, peste tot intalnindu-si fanii cu eleganta si incantare. Daca as indrazni sa mai scriu mult, doar ca o trecere in revista, tot as ineca textul in superlative.

Anul acesta, numai, Angela a fost Charlotte la Viena si la Festivalul de la Salzburg, Adriana la Opera Bastille si urmeaza Tosca la Metropolitan. Ceea ce, pentru multi, sunt momentele de varf ale carierei, sunt pentru Angela Gheorghiu parte din programul unui singur an. Anul 25.

Cand ii urez Angelei Gheorghiu ”La Multi Ani!” fac, de fapt, o urare egoista – pentru ca imi doresc si sa o pot vedea in continuare pe scena, cu aceeasi voce tulburatoare, cu aceeasi prezenta magica si calda, cu acelasi umor si aceeasi lumina in suflet si in ochi.

11992392_10153670315389456_186710263_n

La multi, multi ani, doamna!

Kim Cattrall revine pe scena londoneza cu ”Linda”

Am văzut-o prima dată pe Kim Cattrall în 2013, la Old Vic, cu ”Dulcea pasăre a tinereții”, o piesă cu o scenografie elegantă și inteligentă, în care Kim absorbea și reflecta lumină. Emoțional, ea ținea tot publicul în mână, și mi-a părut extrem de bine să o văd și în altceva decât într-un rol superficial și liniar care aducea pe ecran cam ce înțelegea până nu demult Hollywood-ul din PR… Pe scenă, Cattrall demonstrează acea energie care diferențiază actorii buni de cei excelenți, iar rolul, care o trece de la agonie la extaz, de la umilință la victorie, de la încrâncenare la relaxare, îi punea în valoare culorile.

Kim Cattrall (The Princess Kosmonopolis) and Seth Numrich (Chance Wayne) in Sweet Bird Of Youth ©Tristram Kenton
Kim Cattrall (The Princess Kosmonopolis) și Seth Numrich (Chance Wayne) în Sweet Bird Of Youth ©Tristram Kenton

Anul acesta, în stagiunea de toamnă-iarnă, Kim Cattrall revine la Londra, cu ”Linda”, la Royal Court. Continue reading “Kim Cattrall revine pe scena londoneza cu ”Linda””

Faust la #fits2015 – o cronica intarziata

Rareori mi se intampla sa stau doua ceasuri cu dintii inclestati si ochii atintiti pe scena la un spectacol. Sa ma ameteasca un cocktail de oroare, uimire, incantare, dezgust si revelatie. Sa am senzatia ca vad “Exorcistul” live. Sa trec prin iad, intr-un sir de oameni la fel de ametiti dar si de curiosi ca si mine, si sa revin, apoi, afara, printre ei, cu totii intrebandu-ne ce ni s-a intamplat.

image

Ca sa ajungi sa vezi “Faust” nu e suficient sa mergi la teatru sau la un Festival de Teatru. Spectacolul are spatiul lui, exilat undeva in afara orasului, iar intalnirea spectatorilor la caderea noptii, ca si “triajul” sunt parte din ritualul obligatoriu. Intrebarea care urma invariabil dupa “buna, ai prins bilet?” era “al catelea Faust e pentru tine?”. Jucat de aproape opt ani, spectacolul cerea pentru toata lumea inca o vizionare, si-nca una, si-nca una. M-am simtit prost, pentru mine era prima. N-am intrebat de ce ar fi fost necesare mai multe, ceva imi spunea ca o sa-mi gasesc raspuns singura.

Am ajuns sa cred destul de putin in notiunea de “viziune regizorala”. La pomii laudati, mi s-a intamplat adesea sa gasesc simple transpuneri dintr-o epoca in alta sau productii minimaliste in care, de multe ori, emfaza cu care era proclamat minimalismul era menita sa mascheze neajunsuri de finantare sau pur si simplu neajunsuri de viziune.

imageViziunea regizorala este, insa, exact ce ne imaginam ca este, in spectacolul lui Silviu Purcarete. Transpunerea unei povesti universale si universal cunoscute intr-o dimensiune atemporala, viscerala, in care oricine de oriunde o poate vedea si se va simti la fel de rascolit. Si care va ramane valabila multe generatii de acum incolo. Si, in tot acest proces de transpunere, ex-punerea unor intelesuri pana acum pierdute, estompate sau insiropate de repovestirile precedente.

Folosind cu rigurozitate textul lui Goethe, dar si folosindu-se de el, regizorul scutura tot romantismul si lasa loc unui cinsim cutremurator, pe care il recunoastem si de care ne ingrozim in acelasi timp. Intinerirea lui Faust e doar o iluzie grotesca, un machiaj grosolan si temporar. Dragostea e si ea o iluzie. Viata vesnica – evident, o iluzie. Fericirea? Sa nu mai discutam…

image

Piesa este, in mod evident, a lui Mefisto, un drac de femeie capabila sa recite vers fara desuetudinile declamarii. Ofelia Popii este instrumentul perfect in mainile unui regizor care pune toata miza pe ea, desi are, pe scena, o distributie de peste 50 de persoane. Ofelia, in sine, ESTE peste 50 de persoane, pe parcursul a doua ore in care esti scuturat de parca te-ai fi infipt din greseala intr-un gard electric.

Nu vreau sa scriu prea multe despre “Faust”. La final de piesa, daca actorii simt ca aplauzele n-au fost tocmai furtunoase, cerem iertare. E pentru ca iesim cu totii de acolo simtind ca vrem sa fim o vreme tacuti si numai cu noi insine.

Nu cred ca va mai exista un al doilea Faust pentru mine. Este genul de experienta pe care vreau sa o pastrez la capitolul UNICE, dar mi-e foarte clar ca ma voi ingriji ca pentru toti cunoscutii mei pentru care primul Faust inca nu s-a intamplat, sa se intample cat mai curand.

Orașul cu mii de fețe și mii de pisici

N-am mai fost în Istanbul de șapte ani, și în toată această vreme i-am dus dorul. Cine trecea pe acolo îmi spunea că s-a schimbat, că e scump, că e murdar, că e aglomerat, că e agresiv, că așa și pe dincolo. Și totuși, de când am coborât din avion săptămâna trecută, cu toată forfota și cu tot amestecul bulversant de clădiri, mirosuri, oameni, flori, asfalt și pisici, m-am simțit imediat ca acasă. Nu ca acasă, acasă, ci ca și cum și Istanbulul mi-ar fi putut fi oraș de reședință.

Eram a patra oară în Istanbul și, cu setea turistică ostoită, mi-am permis de această dată să aleg ce vreau să văd și să revăd din oraș, ce vreau să las pe data viitoare și ce vreau să savurez. Continue reading “Orașul cu mii de fețe și mii de pisici”

Despre interviurile back to back sau press junkets

Ati citit, probabil, despre “scandalul” in care a fost implicat Robert Downey Jr., indraznind sa incheie abrupt un interviu cu un jurnalist britanic. El m-a facut sa-mi aduc aminte de primul an de profesie si de cateva lucruri pe care le-am invatat de atunci.

Lucram intr-o companie britanica (scotiana, de fapt) si inteleptii de peste Canal creasera un scenariu pentru inceperea activitatii pe fiecare cont. El implica organizarea unui sir de interviuri cu jurnalisti de business sau generalisti, in timpul carora clientul avea sa-si prezinte compania si, in subsidiar, si propria persoana. Pe vremea aceea inca mai credeam in expertiza si experienta de peste Canal si, ca proaspat angajat, nu deprinsesem inca prostul obicei sa intreb de fiecare data “de ce?” “la ce ne foloseste?”

Continue reading “Despre interviurile back to back sau press junkets”

McAvoy Rulz

Marturisesc ca atunci cand am luat bilete la ”The Ruling Class”, cu James McAvoy la Trafalgar Studios, in Londra, n-aveam cine stie ce asteptari de la spectacol. Era o completare la ”Lacul Lebedelor” de la Royal Opera House, ocazie pe care o asteptasem multa vreme, de a o vedea pe imponderabila Natalia Osipova.

Nici povestea celor de la ”Trafalgar Studios” nu era de natura sa ma incurajeze prea tare, niste spatii mai putin conventionale, redate teatrului, deschise companiilor care nu aveau posibilitatea de a monta pe scene mai mari… in fine, stim si noi povestea, se intampla si in Bucuresti. Si, tot ca in Bucuresti, cand ajungi intr-un asemenea loc, ai cateodata revelatii.

6-James-McAvoy-The-Ruling-ClassNu stiu cum au trecut doua ore si jumatate, nu stiu ce potiune magica a baut James McAvoy inainte de a urca pe scena, nu stiu cum Dumnezeu n-a mai fost pusa in scena piesa asta de la adaptarea ei pe ecran, in 1972 (cu Peter O’Toole in rolul principal) pana acum. Dar este, in mod cert, o partitura extraordinara pentru orice actor care are “focul sacru”. Si McAvoy realmente arde pe scena. Continue reading “McAvoy Rulz”

Blog at WordPress.com.

Up ↑