Pe când aveam 12-13 ani, bucuriile mele simple în regimul comunist erau foarte strâns legate de muzică. Nici nu prea aveai alte zone în care să te refugiezi și să-ți imaginezi că e totul frumos și bine – doar în cărți și în muzică – de la rock-ul anilor 60 la pop-ul anilor 80. Pe atunci a apărut albumul de debut al Loredanei, ACEL album, care nu numai că era interpretat de o fată de 16-17 ani, dar era și scris și produs întru totul de unul dintre cei mai buni compozitori de muzică de film de toate felurile pe care i-a avut țara asta – Adrian Enescu.
Mi-am cumpărat vinilul cum l-am prins, nici măcar nu aveam pick-up pe vremea aceea. Am luat-o ușor pe mama, dar nu puteam să o păcălesc prea tare. Știa că după disc, mă voi da peste cap să-i demonstrez că merit sau merită să luăm și un player, și niște boxe, mă rog.. tot ansamblul. Între timp, mergeam prin vecini cu discul, îl ascultam, cântam, dansam, îl știam pe de rost și îngânam alături de Loredana toate piesele când le auzeam, nu foarte des, pe radio.
Un an mai târziu, m-a apucat desenatul, eu care nu eram în stare să trag o linie dreaptă până atunci. Am făcut o întreagă serie de portrete în creion ale artiștilor pe care îi iubeam. Arătau bine, trebuie să mă credeți pe cuvânt, o să le găsesc la un moment dat și o să vi le arăt. De atunci încolo nu m-am mai atins de creion pentru portrete, dar în vacanța aia nu știu ce-am avut. Cert e că, printre acele crochiuri, singurul portret al unui artist din România era al Loredanei. Profilul acela de pe verso-ul discului, cu breton și părul strâns în coadă de cal, știți voi.
Au trecut 30 de ani… nu știu când, eu tot ca la 13 mă simt și fac tot posibilul să țin lucrurile așa până la adânci bătrâneți. Când moare bucuria, curiozitatea, candoarea copilului din tine, nu e bine… Între timp, am tot avut privilegiul să o întâlnesc pe Loredana, on stage și off stage și să mă înclin în fața unui om care a muncit și muncește în fiecare zi din viață pentru a-și hrăni talentul și vocea aceea rebelă, pentru a putea să stârnească un zâmbet pe fața noastră, a celor mult prea cinici și blazați în viețile noastre de zi cu zi.
Timpul este irelevant pentru Loredana și pentru albumul acela. La concertul de anul acesta de la Sala Palatului, medley-ul de pe ”Bună seara iubito” mi-a adus lacrimi de încântare și nostalgie în ochi. Bineînțeles că știu toate versurile de la ”Tu și eu”. Bineînțeles că mă trec fiorii când îngân ”Zăpada palmei tale” sau ”Scrisoare simplă”… Am din nou 13 ani și țin în mână o cariocă pe post de microfon.
Sunt fan Loredana Groza de 30 de ani și am devenit între timp fan ”Vocea României” și datorită ei. Și nu pot să nu mă gândesc de câte ori o văd cum e, efervescentă, spectaculoasă și, în același timp, foarte riguroasă și cu picioarele pe pământ, cum ar fi fost dacă s-ar fi născut într-o altă țară, mai pe măsura anvergurii ei. După care, egoistă cum sunt, mă bucur în sinea mea că e aici, că o pot aplauda la scenă deschisă și o pot felicita la final de dueluri la Vocea și că, aici sau aiurea, ea e la fel de generoasă cu talentul ei și cu energia ei contagioasă.
Brava, Loredana! Mă înclin!
Sorana Savu 
Questions? Comments?