Mărturisesc, am mers anul acesta la Sibiu la FITS special pentru Mikhail Baryshnikov. Semn de snobism cultural? Nu tocmai. M-am întâlnit pentru prima oară cu el pe un VHS prost înregistrat, în anii 80, într-un film care spunea o poveste pe care, până la un punct, am fi dorit cu toții s-o trăim. Un balerin genial reușește să evadeze din spațiul comunist și ajunge în Statele Unite.

He had me from hello – spune o replică celebră dintr-un film. Baryshnikov m-a făcut să mă uit altfel la un generic de film pentru că genericul de la ”White Nights” este așa

De acest generic și de multe altele mi-a amintit seara de la FITS petrecută în compania unui Baryshnikov peste care vremea a trecut cu destulă delicatețe.

BrodskyBaryshnikov-11028

Când l-am invitat prima oară pe un amic la o expoziție a Barbarei Hangan, mi-a mărturisit ce reacție de respingere inițială a avut când a auzit – ”hai la un vernisaj de pictură românească contemporană” – doar ca să fie mai apoi peste măsură de surprins de grația, inteligența și atemporalitatea picturilor ei.

Cam așa și cu ”Brodsky/Baryshnikov” – e un spectacol cu un singur protagonist, care recită (nu prea strălucit) poezie în limba rusă. Dacă nici asta nu te face să stai acasă, înseamnă că ai nimerit bine… Ajuns la vârsta la care nu se mai sinchisește de judecățile și prejudecățile altora, Baryshnikov a urcat pe scenă ca să vorbească despre lucruri care i-au marcat existența, și lui și prietenului său, poetul, și pe care cu greu le pricepe cine nu le-a trăit.

Am avut parte de visul american nu în anii 80, ca el, ci zece ani mai târziu. Și nicăieri ca în raiul californian (fără mișto), în care am petrecut aproape doi ani, nu am înțeles mai acut dorul de țară – acela profund, absurd, incontrolabil. Despre el vorbesc cei doi, poet și interpret, cu mijloacele care le stau la îndemână.

Balerinul recită cu un accent american sesizabil, cu o voce foarte apropiată de cea a poetului, aproape monotonă. Dar versurile sunt atât de puternice și au rezonat atât de puternic cu ce trăisem și experimentasem, că m-au aținut în fotoliu concentrată să nu ratez nimic: nici posturile și mișcările, nici muzicalitatea versurilor, nici cuvintele rusești pe care reîncepeam să le înțeleg, nici traducerea de care, de la un punct încolo, nu erai sigur dacă te ajută sau te încurcă…

Stau prost cu memoria, dar tot m-a marcat un vers ”tiranul nu mai e un monstru, e mediocritate”, în ideea că traducerea are două semnificații foarte diferite dacă la această variantă adaugi un simplu articol hotărât ”tiranul nu mai e un monstru, e mediocritatea”. Dacă vă uitați un pic pe net și pe la televiziuni constatați cu ușurință că am depășit faza în care tirania devine parte din obișnuit, din mediocritate și am ajuns într-unul nou, în care mediocritatea se manifestă agresiv, tiranic, așa cum noi știm că s-a mai întâmplat pe vremea comunismului… Au mai fost și altele, dar vă las și pe voi să descoperiți și să le experimentați pe viu sau pe youtube, prin fragmentele de spectacol.

În vârstă, Baryshnikov e și mai expresiv, și mai emoționant, mai ales când vorbește despre subiecte care îi sunt atât de apropiate. Se spune că Isadora Duncan ajunsese să stârnească emoția cu o simplă mișcare a mâinii – după ea, Anna Pavlova, Maya Plisețkaya au ajuns și ele la același nivel de măiestrie, aproape ireal. Baryshnikov este și el acolo – și știe, pentru că își rezumă mișcările coregrafice doar la acelea cu o enormă încărcătură simbolică și semnificație pentru biografia sa artistică. Jocul cu scaunul îl transformă în centaur aici și-l aruncă în mitologie, acolo unde știe deja că îi este locul… Jocul cu mâinile ne reamintește că totul e perisabil, inclusiv sau mai ales noi. Mimica îl ajută să îmbătrânească subit, să-și asume trecerea timpului, amărăciunea, alienarea, totul într-un expozeu cathartic, foarte intim. Îți place, bine, nu-ți place, stai liniștit, nu e nevoie…

Spectacolul mai călătorește încă prin lume, dacă-l vedeți pe undeva, mergeți să-l vedeți, avizați. Pe scenă nu apare iubitul lui Carrie, sorry…

Photo: Apollo Theatre

Advertisements