A necklace fit for the Mother of Dragons

With the Emmys now over, we know there is a new record set for the most awarded TV show in all history – and the winner is… ”Game of Thrones”. No show can be so great without a lot of passion from all the members of its team. I talked a few weeks ago to Michele Carragher, who did the embroidery for all those fantastic costumes. This is an interview with Yunus & Eliza, another couple of talented artists, brought to the show to create those wonderful neck sculptures that remind us all Daenerys Targaryen is the Mother of Dragons. Here are their answers and – best of all, the necklaces are for sale here, but, quite understandably, there is a long waiting list.

How did Yunus meet Eliza?

In a foundry in West London.

yunus-eliza
Yunus & Eliza

Your creative story started with the Poseidon ring – which is said to be an ”accidental creation”. How did the ”accident” happen?

We didn’t intend to make a ring, rather a small sculpture, that we hollowed out from the back to make less heavy, and it was then a natural step to put a finger through…. Continue reading “A necklace fit for the Mother of Dragons”

Angela Gheorghiu – Golden Jubilee

Sunt putine lucruri pe care le regret in viata. Unul dintre ele este ca n-am ajuns sa o intalnesc mai devreme pe Angela Gheorghiu. Sa ma pot bucura mai devreme de fiorul electric extraordinar pe care vocea ei, live, il transmite de pe scena, fie ca e vorba despre un concert sau un spectacol grandios de opera.

11944976_10153670314084456_1479126178_n

Primele mele amintiri cu ea sunt vechi si foarte dragi – dupa amiezele petrecute cu bunicul meu, cand invatam impreuna despre muzica urmarindu-i pe Leonard Bernstein, Placido Domingo, Mirela Freni si… de la un punct incolo, pe Angela. Timbrul unic, expresivitatea ochilor ei negri, instinctul teatral care o făcea să ”treacă” prin ecran, fie că era alb-negru, fie, mai apoi, color… Nimic nu-i putea opri energia emotionala, intensitatea, focul sacru.

Multa vreme, am crezut ca n-as putea vreodata sa ajung sa o vad live. Un spectacol cu Angela Gheorghiu, intr-una din marile case ale operei din lume, era doar un punct pe bucket list. Si totusi, acum trei ani, un ”La Boheme” la Gran Teatre de Liceu a fost momentul de revelatie. Si inceputul unei dependente de care, daca stau bine sa ma gandesc, sunt foarte incantata.

Despre momentul primei intalniri am scris aici. Dupa ”La Boheme” au urmat concerte, spectacole cu ”Adriana Lecouvreur”, ”Tosca” (cea mai buna Tosca din ultimele 41 de distributii, dupa cum imi spunea complice vanzatorul de bilete de la Opera din Viena, care le vazuse pe toate), ”Werther”, ”La Rondine”. Momente de poveste. Seri pe care le pastrez in suflet. Surse de energie la care fac apel cand am o zi grea.

11998648_10153670315394456_1336542942_n

Intr-o cariera internationala de 25 de ani, Angela Gheorghiu a dus nu numai renumele vocilor lirice romanesti, dar si cantecul romanesc, pe scene unde cu greu si rar ajunge – la Victoria & Albert Hall in Londra, la Scala, la Los Angeles, la Barcelona, pe O2 tot la Londra, la Amsterdam. A deschis porti pentru alti romani cu har, a marcat cariere pentru alti interpreti ajunsi acum, la randul lor, superstaruri internationale ale operei. Pentru ea s-au scris noi partituri si s-au construit noi productii. In concert, strabate lumea aproape in fiecare an, peste tot asteptata cu drag si cu sali pline, peste tot daruind iubire si bucurie, peste tot intalnindu-si fanii cu eleganta si incantare. Daca as indrazni sa mai scriu mult, doar ca o trecere in revista, tot as ineca textul in superlative.

Anul acesta, numai, Angela a fost Charlotte la Viena si la Festivalul de la Salzburg, Adriana la Opera Bastille si urmeaza Tosca la Metropolitan. Ceea ce, pentru multi, sunt momentele de varf ale carierei, sunt pentru Angela Gheorghiu parte din programul unui singur an. Anul 25.

Cand ii urez Angelei Gheorghiu ”La Multi Ani!” fac, de fapt, o urare egoista – pentru ca imi doresc si sa o pot vedea in continuare pe scena, cu aceeasi voce tulburatoare, cu aceeasi prezenta magica si calda, cu acelasi umor si aceeasi lumina in suflet si in ochi.

11992392_10153670315389456_186710263_n

La multi, multi ani, doamna!

Orașul cu mii de fețe și mii de pisici

N-am mai fost în Istanbul de șapte ani, și în toată această vreme i-am dus dorul. Cine trecea pe acolo îmi spunea că s-a schimbat, că e scump, că e murdar, că e aglomerat, că e agresiv, că așa și pe dincolo. Și totuși, de când am coborât din avion săptămâna trecută, cu toată forfota și cu tot amestecul bulversant de clădiri, mirosuri, oameni, flori, asfalt și pisici, m-am simțit imediat ca acasă. Nu ca acasă, acasă, ci ca și cum și Istanbulul mi-ar fi putut fi oraș de reședință.

Eram a patra oară în Istanbul și, cu setea turistică ostoită, mi-am permis de această dată să aleg ce vreau să văd și să revăd din oraș, ce vreau să las pe data viitoare și ce vreau să savurez. Continue reading “Orașul cu mii de fețe și mii de pisici”

Fratii Brooks au ajuns si la Bucuresti

Nu mai tin minte cand m-am intalnit prima oara cu un magazin Brooks Brothers. Nu mai tin minte de cand stiu si admir marca si nici cate piese de imbracaminte am de la ei. Oricate ar fi ele, stiu ca le-am ales pentru ca vin extraordinar si sunt facute din niste materiale superbe. In care se spala la masina, casmir care nu intra la apa, lana cu matase care isi mentin si luciul si elasticitatea in timp, merinos italian fin si catifelat, camel hair. Nu mai discutam despre piele.

Brooks Brothers

Sunt americani, nu sunt englezi, cum ai putea crede dupa sobrietatea croiurilor si calitatea impecabila a materialelor. Sunt cei din spatele costumelor superbe pe care toti le-am remarcat in ”Mad Men”, dar si cei care au imbracat 39 din cei 44 de presedinti ai Statelor Unite. Sunt elitisti si democratici in acelasi timp, pentru ca ei au venit cu ideea unei camasi cu guler mai relaxat, din tricot, modelul care urma sa cucereasca lumea sub denumirea de polo shirt. Si au creat si primele costume ”de gata”. Si (pentru asta ii urasc) au asortat prima oara o camasa roz la un costum barbatesc. Continue reading “Fratii Brooks au ajuns si la Bucuresti”

Nu e flamenco fara un sal…

Am descoperit salurile de flamenco prin 2000, mai precis atunci cand am vizitat pentru prima data El Pueblo Espanol, un fel de Muzeu al Taranului Roman, cocotat pe niste dealuri, in salbatica Barcelona. Casutele din satul spaniol gazduiau si atunci si acum negustori de produse artizanale, care mai autentice, care mai turistice, in fine, pentru toate gusturile. Ascuns in spatele unei terase acoperite enorme era micul magazin al lui Montse, mama salurilor si esarfelor spaniole.

Am ajuns sa o vizitez pe Montse de vreo trei ori in ultimii 10-15 ani, trec pe la ea de cate ori ajung in Barcelona, in parte ca sa vad ce minunatii mai adaposteste in magazin, in parte ca sa aud ce povesti mai insira. Nu are mai mult de 1,50, e bronzata si guraliva si tonica indiferent ca nimeresti sa-i treci pragul in cea mai arzatoare zi sau pe cea mai mohorata ploaie. Nu e nevoie sa vorbesti spaniola, ajunge sa intelegi si sa te intereseze salurile ei si imediat i se aprind ochii si se insufleteste povestindu-ti cate-n luna si in stele, de parca ultima data ai stat de vorba cu ea alaltaieri.

Image Continue reading “Nu e flamenco fara un sal…”

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑