Am văzut ”Sweeney Todd”, filmul lui Tim Burton cu Johnny Depp și Helena Bonham Carter, până la capăt pentru că mă aflam într-o perioadă în care (în ciuda probelor evidente) credeam că Depp nu poate face nimic (prea) prost. Am suportat cu greu filmul, problema cea mai mare fiind legată de limitările vocale (ca să fiu politicoasă) ale lui Depp.
De asta, poate, anul trecut prin toamnă, când am primit într-un newsletter vești despre o producție a musicalului cu Bryn Terfel și Emma Thompson în rolurile principale, mi-a luat cam cinci minute să-mi cumpăr biletele și asta pentru că eram într-o ședință și trebuia să fiu atentă, în primul rând, la ce se discuta.
Când ai două staruri atât de mari în distribuție, nu prea mai rămâne mare lucru pentru producție, dar în acest caz creativitatea pură își spune cuvântul. Spectacolul începe convențional, cu alinierea protocolară a protagoniștilor în spatele pupitrelor cu partituri, cu coafuri perfecte și rochii de seară elaborate. Ești gata să treci peste asta și să-ți asumi pierderea teatrală pentru câștigul muzical, când totul explodează. Partiturile sunt zvârlite cât colo, aranjamentele florale de asemenea, rochia Emmei se desface în fâșii, iar coafura, ei bine… nici ea nu rezistă.
Punctul culminant e, desigur, asaltul asupra pianului, care e întors pe dos, trântit pe jos și transformat într-un element de scenă. Și de acolo încolo începe spectacolul. Scaunul violoncelului, bastonul dirijorului devin piese de recuzită la momentul cheie, în timp ce Emma își frământă plăcintele pe o tobă reconvertită și își toacă umpluturile din carne (de trei ori) la un trombon scos din uz. Nimic nu se pierde, totul se transformă.
Scenografia, ca și recuzita, e minimă, nu minimalistă, dar chiar cât trebuie ca să ne lase să ne concentrăm asupra distribuției și, mai ales, asupra protagoniștilor.
Bryn Terfel este unul dintre cei mai mari baritoni ai lumii și pare să aibă o slăbiciune pentru rolul bărbierului demonic din Fleet Street. Nu pot decât să mă bucur, el e caviarul din această rețetă care, cu ingrediente mai modeste, poate să rămână o salată de post. Expresiv și în roluri comice și în roluri dramatice, Terfel are o voce omogenă, spectaculoasă, și când cântă și când vorbește, înnobilând masiv musicalul. Iar, la 1,93m, e nu numai ”larger than life”, dar și mai mare decât oricine altcineva de pe scenă. Asta poate însemna protector sau amenințător, după cum își dorește. Și tot asta transformă scena de final într-un fel de sinucidere asistată, în stil japonez, pentru că micuțul Anthony n-ar fi ajuns altfel să-i taie beregata acestui Sweeney, oricât de bine ascuțit ar fi fost briciul folosit.
Emma Thompson (care cântă mai bine decât Meryl Streep) mizează pe propriile-i puncte forte. E de viață, de treabă, de cartier, de groază. Accentul ei cockney echilibrează dicția superbă a lui Terfel care, galez fiind, poate pronunța curat și precis toate vocalele și consoanele de care are nevoie, dentale, palatale, velare, you name it. Iar umorul ei e un contrapunct binevenit la gravitatea inevitabilă a lui Terfel.
Pe scurt, sunt un cuplu de artiști strălucitori, într-un spectacol care pune accentul și miza pe ei. Și au ridicat în picioare, pe bună dreptate, publicul de pe ambele părți ale oceanului și anul acesta și anul trecut. Una dintre reprezentațiile americane a fost difuzată anul trecut pe PBS, iar fragmente din spectacolul de la London Colisseum puteți vedea aici.
PS – donez DVD ”Sweeney Todd” cu Johnny Depp & Helena Bonham Carter.
Sorana Savu 