Kevin Spacey Salute

La inceputul lui 2008 (nu-mi vine sa cred ca au trecut sapte ani), prietena mea care locuia in Anglia a venit cu o veste care m-a lasat masca: la Old Vic, un teatru din Londra, de langa Waterloo Station, dintr-o zona mai putin frecventata si mai putin stralucitoare, urma sa se puna in scena “Speed the Plow” un text al lui David Mamet, cu Kevin Spacey si Jeff Goldblum. Pana atunci asociasem Londra cu musicalurile si, avand vesnic putin timp la dispozitie cand ajungeam acolo, nici prin cap nu-mi trecea sa mi-l petrec la teatru, la ce piesa s-ar fi nimerit.

Dar ideea de a-l vedea pe Spacey pe scena, pe omul care, pe ecran, reusea transformari spectaculoase si profunde in personajele sale, pe cel care reusise deja sa adune doua premii Oscar a fost irezistibila, pe cat de irealizabila mi se parea intr-o prima instanta. Am stat in loja, aproape de scena, nu mai tin minte nimic din piesa pentru ca tot ce am inregistrat a fost emotia.

Vad, insa, si acum, un moment, spre finalul piesei, in care Spacey trece de la calm la indignare, la furie, la disperare, la resemnare si revine la calm, totul emotional si fizic, totul in mai putin de doua minute, totul sub ochii nostri. A fost un moment care mi-a schimbat viata si mi-a deschis ochii catre niste experiente culturale de mare clasa, care acum sunt o sursa importanta de incantare si incarcare a bateriilor, de cate ori am nevoie.

Teatru, opera, balet la marile case europene, toate au inceput cu Kevin Spacey. Aseara, Kevin Spacey si-a luat ramas bun de la Old Vic, unde a fost, timp de 11 ani, artistic director. Eu l-am prins cand deja publicul britanic incepuse sa inteleaga ca experienta Old Vic nu era un moft al unui star de la Hollywood apasat de blazare.

Dar inceputurile au fost grele, surprinzator. Hugh Bonneville, gazda Galei de aseara, un spectacol intre prieteni, spunea ca, dupa seara presei la “Cloaca”, prima piesa adusa in scena de Spacey, Kevin a citit cronicile si le-a spus “fuck’em! I’m here for ten years”. Ce-i drept, la finalul celor 10 ani, englezii ii acordau premiul Olivier pentru intreaga contributie, regina ii acorda titlul de CBE, dar Spacey n-a uitat si n-a iertat. Momentul lui artistic de la Olivier Awards e un “Bridge over troubled water” care face aluzie la proiectul The Bridge de colaborare cu teatrele americane, realizat de el impreuna cu Sam Mendes si schimba un pic textul cantecului, reamintindu-le celor din sala cam in ce stare era Old Vic cand l-a preluat.

Aseara, la Gala, steagul britanic flutura mandru pe… ciorapii lui Kevin Spacey. Sigur, britanicii au aceasta latura auto-ironica foarte bine dezvoltata si insusi faptul ca produc ciorapi cu steagul national lasa loc la glume, dar cum erau purtati de un american care inghitise multe de la ei, linia intre gluma/omagiu si afront nu tocmai subtil era neclara aseara.

O fi avut de-a face cu faptul ca presa a scos tocmai acum la iveala, dupa 11 ani, o istorie sordida din viata lui Spacey care, altfel, isi protejeaza cu ferocitate spatiul privat. Nu cred in coincidente si nu cred ca Spacey merita asta acum, asa incat, din punctul meu de vedere, ciorapii au avut sens.

Altfel, Gala a fost calda si emotionanta si nu cred ca am trait vreodata sentimentul ca fac parte din familia unui teatru asa cum l-am trait acolo. Sa ne intelegem, familia e de multe nationalitati – in sala erau americani, rusi, chinezi, olandezi, ok, si doua romance. Toti dadeam din cap cand se vorbea despre reprezentatiile istorice, toti reactionam la fel la glume.

Sting si Annie Lennox s-au numarat printre invitati si asa am realizat ca timbrul lor e unul si acelasi, masculin/feminin. Transparent, gutural, capabil sa cante povesti. Iar ei doi sunt niste extraterestri care au ramas la fel de un sfert de secol. Chiar daca Sting are acum o barba de hipster, iar parul blond al lui Annie a devenit, dupa cum e moda zilei, alb stralucitor.

Discursul de final al lui Spacey a mentinut tonul acela echivoc, intre emotie si constiinta foarte clara a ceea ce a lasat in urma. Portretul lui in Richard III este acum la National Portrait Gallery. Cu zece ani in urma, vizitand muzeul, mama lui Spacey a vazut acolo portretul lui Olivier si i-a spus “intr-o zi si portretul tau va fi acolo”; la explicatiile lui Spacey, cum ca britanicii aduna acolo doar personalitatile din UK, ea i-a replicat “pentru tine vor face o exceptie”.

Si, zece ani mai tarziu, a avut dreptate. Kevin Spacey, salute!