Povestea rescrisa prin interpretare

Guest post de Andra Bilici

Pentru ca sunt inconjurata de oameni frumosi, cu care impartasesc valorile in care cred si pasiunile pe care le urmez, recent am fost la un spectacol de teatru superb: The Crucible, la Old Vic.

Fara sa imi propun, in timp ce discutam despre turismul cultural in Londra si argumentam importanta intalnirii directe dintre un actor de film si public, am transmis entuziasmul meu mai departe, acasa, si am fost pusa in fata unui plan care m-a bucurat nespus: aveam bilete rezervate la piesa scrisa de Arthur Miller. Transpunerea pe scena londoneza sub coordonarea regizoarei Yaël Farber a reprezentat intalnirea mea cu teatrul ca spectacol complet.

The Crucible dureaza 3 ore si jumatate. Se joaca intens, are puterea sa transpuna publicul in Salemul anului 1692, atat prin dialogul si chimia dintre actori, simplitatea replicilor si intensitatea contextului, cat si prin proximitatea publicului fata de actiune – spectacolul se desfasoara pe o scena rotunda, in mijlocul celor prezenti. Coregrafia (poate ar fi mai corect sa spun sincronizarea) este remarcabila. Am admirat fiecare gest, fiecare miscare pentru realizarea impecabila, dar naturala, venind ca o completare a dialogului. Sala, decorata simplu, a fost invadata de fum si miros de ierburi arse. Chiar la intrare ne-a intampinat un mesaj de avertizare in acest sens.

Primit foarte bine de presa culturala britanica, The Crucible este un pas important pentru cariera lui Richard Armitage. S-a intors pe scena dupa 13 ani si o serie de roluri de film unde – in general roluri de eroi salvatori. La Old Vic reuseste sa umple si scena, prin statura lui – este un tip foarte inalt, in ciuda rolului din The Hobbit – dar si sala, cu un glas hotarat. Acum cateva zile, a declarat intr-un interviu televizat ca nu a vrut sa citeasca nicio cronica despre spectacol, dar ca atunci cand publicul suspina si ofteaza in momentele-cheie, primeste recunoasterea muncii de pe scena.

Am mers la Old Vic pentru experienta teatrului londonez, pentru bucuria de a explora un colt de lume pe care nu-l stiam. Citind inainte de spectacol despre semnificatiile pe care autorul a vrut sa i le atribuie piesei, am observat, si apoi mi s-a confirmat, ca povestea se schimba si se adapteaza la orice epoca. Pentru mine, The Crucible nu este despre McCarthyism sau fanatism religios; mesajul a fost simplu, uman. Am simtit spectacolul precum rescrierea unei metafore despre tradare, neputinta si puterea sacrificiului, despre ceea ce ne face, in final, umani.