Weekendul trecut am impartasit emotiile uneia dintre ultimele reprezentatii cu “Clarence Darrow”, one-man show-ul lui Kevin Spacey la Old Vic si, probabil, ultimul sau rol in calitate de director artistic al teatrului. Un spectacol de o intensitate extraordinara, de la inceput pana la final, in care, daca aveam impresia ca actorii “ard” in intervale de 1-2 minute intre “action” si “cut” si apoi se relaxeaza o perioada nedeterminata, ne-am convins cu totii de contrariu, pe parcursul a doua ore uluitoare, electrice.
Spacey paraseste Old Vic dupa 10 ani, lasand in urma un teatru renovat, bogat (cu o zestre de 20 de milioane de lire), invidiat (casierul de la Wyndham Theatre imi povestea cu oarecare obida ce repede se dau biletele la Old Vic), cu un program exceptional pentru tinerii actori ( Old Vic New Voices) si o suita impresionanta de evenimente de caritate sau de marketing cultural.
Da, da sigur, e simplu sa faci management de teatru in Londra, intr-un oras turistic, cosmopolit si plin de bani, cu o traditie culturala asa de solida si de indelungata incat ai senzatia ca timp de cateva secole toata lumea a vorbit acolo in pentametru iambic. Dar in 2004, Old Vic, care e separat de celelalte teatre din Londra si arata, din perspectiva zonei, cam ca Teatrul Giulesti, avea perspectiva de a fi transformat intr-o sala de bingo si era o ruina. Spacey isi aminteste exact cum s-a intamplat sa ia decizia nebuneasca de a conduce un teatru de pe alt continent, care fusese salvat in ultima instanta de la faliment financiar si cultural.
Se intampla in noiembrie 1999, dupa premiera cu “American Beauty” la London Film Festival. In seara de dupa premiera, la etajul teatrului, intr-una din salile de repetitii, Spacey gazduia o intalnire in parte caritabila, in parte de afaceri, cu cei care doreau, asemenea lui, sa se implice cumva in viitorul batranului teatru. Pe vremea aceea era simplu membru in board.
I walked to the South Bank and just sat and looked at that building, and was thinking about Laurence Olivier and about what he did when he started a national theatre,” he says. “Then I walked down the four or five blocks to this theatre and sat in the cement park across the street. I looked up at the Vic, and I thought, ‘What are you doing? You’re on this committee making all these lists when, in your heart of hearts, what you have wanted to do since you were 13 years old is run a theatre.'” And at that moment, the die was cast, even if, smiles Spacey, “we kept it a secret for four years”. – TimesOnline, September 05, 2004
In spatele deciziei lui Spacey sta si incapatanarea unei femei, Sally Greene, cea care a salvat efectiv teatrul de la dezastru si care nu numai ca l-a cooptat pe el ca director artistic, dar si pe Elton John ca presedinte al consiliului de administratie. In ce stare era teatrul atunci? Sally spune ca, tot supraveghind lucrarile de amenajare, s-a imbolnavit de meningita. Acoperisul ramasese deteriorat de pe vremea bombardamentelor din al doilea razboi mondial, iar peretii musteau de umezeala.
In cartierul lui ponosit de langa Waterloo Station, in care cu greu gasesti o cafea buna, Old Vic straluceste si atrage spectatori din toata lumea. La “Clarence Darrow”, aveam langa noi un cuplu din Portugalia, iar in spate un grup de americani. Cumparasem biletele online, cu trei luni inainte, intr-o coada virtuala palpitanta, in care computerul imi spunea ca stau dupa alti 206 clienti.
Iar desfasurarea de forte incredibila a lui Spacey facuse ca tot efortul sa merite banii.
Sorana Savu 
Questions? Comments?