Acum cativa ani vorbeam cu colegele de birou si cu cei din jur despre cum devenise internetul memoria noastra colectiva. Cum ma simteam usurata ca nu mai trebuia sa retin toate chestiile din toate domeniile pe principiul ca imi vor folosi la ceva, candva. Am avut intotdeauna probleme cu memorarea, mai ales cand nu avea in spate o motivatie puternica. Deci, pentru mine, ideea ca pot gasi informatie sau pot recupera informatie de pe net (evident, mai trebuie sa stii si sa o cauti) era mana cereasca.

Desigur, copil crescut cu pene de curent reglementate, mi-a fost simplu sa-mi imaginez ca nu e tocmai in regula sa ma bazez doar pe internet, pe informatia electronica, dar cum totul era asa de simplu…

Acum cateva zile vorbeam din nou cu cineva care imi spunea ca, in ultimii 6-8 ani a scris o multime de texte pentru o multime de publicatii si site-uri fara sa-si puna o secunda problema sa adune textele respective undeva sau macar sa le dea un print. Unele circumstantiale, altele nu. Unele exercitii de stil, altele lectii de management, idei originale, studii de caz, texte inspirate sau, cum se intampla, mai putin inspirate. O multime, sa ne intelegem, inseamna cateva zeci, aproape de 100. 

Incercand sa-si recupereze – mai degraba intr-o doara – unele idei de dinainte de 2008, ca sa le compare cu realitatea de azi, amicul meu a descoperit ca, din toate articolele, pe internet ii ramasesera cateva, mai putin de 10 si, evident, nu cele de care avea nevoie. Arhive ratacite sau inchise, site-uri reconstruite, pentru el, ganduri pierdute.

Morala – traim intr-o perioada in care internetul ne imbie sa ne asternem impresiile, ideile, frazele scurte in tot felul de formate atragatoare. Sa le formulam, ilustram, impartasim, citim cu publicuri mai mari decat am avut oricand in istoria omenirii. Fiecare dintre noi. Dupa care platformele se schimba, site-urile migreaza, arhivele se sterg si gandurile se pierd. Iar noi care suntem cei mai rasfatati dintre rasfatati intr-ale scrierii si mobilizarii informatiei ramanem, la limita, cu mainile goale. Mai goale decat ale celor care scriau pe vremuri pe tablite, pe pergament sau pe hartie.

De asta nu las din mana stiloul si nu voi inceta niciodata sa apreciez o carte legata in carton sau piele, oricate titluri ar numara biblioteca mea de pe Kindle.

Una dintre judecatoarele din serialul meu preferat – “The Good Wife” – are un obicei ciudat, dar foarte util atunci cand ai de scris pe un blog. Ea cere tuturor avocatilor pledanti care se prezinta in fata ei sa-si incheie fiecare fraza cu cuvintele “in my opinion”. Pentru ca, pe toata durata desfasurarii unui proces, se prezinta argumente, pledoarii, probe, dar FAPTELE sunt mai presus de toate astea sau, cumva, se recompun din toate.

Ascultand toate frazele spuse cu convingere, dar incheiate cu un precaut “in my opinion” nu numai ca esti liber, dar esti invitat spre obligat sa analizezi prin propria prisma, sa-ti formulezi singur concluziile, sa te implici in procesul colectiv de gandire.

Intr-o epoca de panseuri predigerate, de recomandari cu iz de ordin sau de opinii care sufoca faptele, zic ca n-ar fi rau sa ne incheiem si noi frazele cu formula “in my opinion” macar o saptamana si sa vedem ce iese – si din perspectiva celor cu care vorbim, si din perspectiva noastra.

Ar fi obositor sa scriu cele trei cuvinte la finele fiecarui post pe care o sa-l public aici, dar luati-le ca pe un fel de semnatura automata. In my opinion.