De patru ani, primavara mea incepe cu un weekend dedicat lui Kevin Spacey. Sunt fan declarat, de multa vreme, nu doar pentru cariera sa de actor de cinema, dar si pentru cea de teatru, pentru initiativele sale in beneficiul tinerilor actori, pentru ce a lasat in urma la Old Vic, pentru geniul sau in materie de fundraising si management.
De patru ani, campaniile de promovare care preced fiecare noua serie a House of Cards sunt, pentru mine, la fel de interesante ca serialul in sine. Echipa fabuloasa adunata in jurul lui Spacey isi propune, si reuseste, sa faca, de fiecare data, nefacute. Un serial de 50 de milioane de dolari livrat sezon cu sezon, direct pe internet. Un serial filmat in 4k. O pre-vizionare a primelor sase episoade dintr-un serial american, intr-un teatru englezesc. O schimbare a comportamentului de consum pentru toate serialele – de la watching la binging. O promovare a unui joculet pe telefon (Monument Valley) care le-a adus creatorilor nu numai o caruta de bani, dar si un contract cu Mercedes. Anul acesta, alt joculet, alte product placement-uri pe care va invit sa le descoperiti.
Sa mai mentionez toaletele primei doamne, dupa care am oftat atat de mult si de sonor cu toatele in online, incat de anul trecut ne-au creat un site unde sa le putem gasi si reproduce dupa cum ne tine buzunarul. Sau intreg episodul cu portretul presedintelui, realizat de acelasi pictor care i-a creat lui Spacey si portretul dupa turneul cu Richard III (si care, in treacat fie spus, picteaza cu predilectie doua categorii de personalitati, politicieni si actori). Primul portret, cel cu Richard, e acum in National Portrait Gallery, alaturi de cel al lui Lawrence Olivier, desi americanii intra mai greu in gratiile si cu atat mai greu in muzeele englezilor. Al doilea portret, Spacey/Underwood, sta sase luni in Smithsonian, acolo unde ar sta, pe bune, un portret de presedinte.
Sa mai mentionez, desigur, si imboldul pe care mi-l dadea direct Facebook vineri, cand a inceput streamingul mondial al serialului – ei, ce faci, nu te uiti? – printr-un mesaj direct al retelei asa cum nu am mai vazut niciodata. Sau, in plan mai local, daca pot spune asa, faptul ca Netflix a negociat ce a avut de negociat si a inclus House of Cards si in oferta pentru Romania in timp util pentru sezonul 4, caci nu se poate Netflix fara House of Cards.
Sezonul trecut, marturisesc, m-a cam dezamagit si ma asteptam ca si in acest caz, campania sa ma incante mai mult decat filmul. Mi s-a parut anapoda sa plec de la masa cu gandul ca Lars Mikkelsen imi lasa o impresie mai puternica decat Kevin Spacey. In sezonul 4 FU restabileste dezechilibrul de forte cu care ne-am obisnuit si redevine the necessary evil.
Ca balansul intre fictiune si realitate sa fie perfect, anul acesta Claire/Robin Wright capata o mult mai mare importanta nu numai in fata camerei, dar si in spatele ei. Sa fii colega de regie pentru sapte episoade cu David Fincher si sa te descurci remarcabil, e o mare realizare. Iar personajul ei continua sa exercite aceeasi fascinatie asupra noastra si sa dea noi sensuri (literale) epitetului de “infioratoare”.
Nu are sens sa dau spoilere, internetul urla atat de tare despre acest serial incat sunt convinsa ca toti cei interesati cat de cat de un produs artistic inteligent si cutremurator il vor urmari. Vreau doar sa va atrag atentia asupra modului in care sotii Underwood interpreteaza sloganul lui Obama, “Yes, we can”, sa urmariti cu atentie plimbarile lui Frank prin galeria de portrete cu fosti presedinti, sa vedeti dinamica dintre Claire si mama ei si Claire si copii in general, Claire si Presedintele Rusiei.
Si, desigur, apoi sa urmariti subiectele dezbatute acum de CNN in urma confruntarii candidatilor republicani la presedintia Statelor Unite. Si sa-mi spuneti daca nu cumva, asa cum The Apprentice a fost pentru Trump, HoC nu este, pentru Spacey, o mare campanie electorala. #SpaceyforAmerica
Sorana Savu 
Questions? Comments?