La mare, la Haga

Realizez că Haga nu apare printre primele destinații la care te-ai gândi pentru o vacanță la mare. Și totuși, e la mare. La Marea Nordului. Pentru mine, o ciudată care suferă de căldură, care nu suportă să stea pe nisip și nici să-i pice vreun strop de apă sărată pe față, e o destinație de vis. Am fugit o săptămână de căldura din București la Haga, la 10 grade mai puțin, profitând că AnimaWings tocmai a inaugurat ruta București – Rotterdam și are niște orare de zbor foarte bune pentru Olanda.

Înainte de această expediție, mai fusesem la Haga vreo șase ore, într-o excursie cu trenul din Amsterdam, destul cât să-mi trezească apetitul și să văd în fuga mare Muzeul Escher, Mauritshuis și Panorama Mesdag. Am vrut să revin anul următor, dar anul următor era tocmai martie 2020 și, după o scurtă deliberare cu Andrei, am decis că e mai bine să stăm acasă și să așteptăm pandemia, să nu ne caute prin Europa.

De atunci au trecut șase ani și mereu au fost alte destinații pe listă, până acum. Când am găsit zborurile perfecte și hotelul perfect – Hotel des Indes, cea mai bogată în istorie ”reședință de vară” din Haga. Și am decis că a venit momentul să petrecem o săptămână de vară la 25 de grade, undeva unde să fie ok să nu mergem la plajă și să nu facem baie în mare.

Am aterizat pe aeroportul din Rotterdam care este șocant de mic comparativ cu Schipol, dar sunt deja la momentul la care sunt foarte încântată dacă pot să evit aglomerația și haosul de orice fel. Așa că un aeroport din care poți ieși în două minute e foarte bun. De acolo, Bolt până în oraș, vreo 20-25 de minute în funcție de trafic. Șoferița care, evident, nu știa ce vorbește, se plângea de trafic. În Haga, care are abia vreo 550.000 de locuitori și mai multe biciclete decât mașini.

Pentru că era vorbăreață și nu reacționase rău când i-am spus că venim din România, am început să o întrebăm
– What would be the best restaurants you would recommend?
– They are all near your hotel.
– Some museums we need to visit?
– They are all near your hotel.
– Any shopping areas? Antiques shops maybe?
– They are all near your hotel.

Dacă n-aș fi citit o mulțime despre hotel înainte să venim, aș fi zis că face mișto de noi, dar așa m-am liniștit. Nu sunt grozavă la orientare turistică, așa că un hotel care are tot ce mi-aș putea dori în preajmă e perfect. Și chiar așa și este. Construit pe la 1850 ca reședință a unui Consilier Regal și transformat în hotel la 1881, Hotel des Indes e la distanță de câteva minute pe jos de toate punctele majore de interes din oraș și a acumulat în timp o listă de oaspeți absolut impresionantă.

Totuși, povestea de care s-a legat cel mai mult, este cea a Annei Pavlova, celebra balerină rusoaică din secolul trecut, care a venit la Haga de la Paris pentru turneul său de adio și a sfârșit la Hotel des Indes, chiar în zona în care acum este recepția, la 49 de ani. Pentru că trenul său avusese un accident în apropierea orașului, Anna a rămas peste noapte să ajute la salvarea victimelor și a contractat o dublă pneumonie. În 1931, nu știu ce variante de tratament i s-au oferit, dar cert este că i s-a spus că intervenția chirurgicală care i-ar putea salva viața ar opri-o să mai danseze vreodată, așa că Anna a ales să se stingă la Hotel des Indes. Spațiul de lângă recepție, superb decorat de Jacques Garcia, a devenit, în onoarea ei, salonul de șampanie Anna Pavlova, iar portretul ei în mărime naturală stă lângă unul dintre lifturile hotelului. Restaurantul hotelului o omagiază cu o prăjitură care-i poartă numele, acoperită în ciocolată albă și decorată cu o violetă miniaturală.

În cartea de oaspeți a hotelului, Anna Pavlova stă alături de Winston Churchill, Audrey Hepburn, Omar Sharif, Dalai Lama, regi, prinți și prințese și vedete ale zilelor noastre. Numele lor sunt înscrise pe un zid de casete din lemn, care, pe vremuri, găzduiau trabucurile celor mai de seamă rezidenți ai hotelului.

Lângă hotel e tot, așa cum spunea și șoferița de Uber. La câteva minute de mers pe jos este Mauritshuis, clădirea negustorească devenită muzeu, care găzduiește ”Fata cu cercel de perlă” și ”The Goldfinch”, dar și ”Diana și nimfele sale” sau o mulțime de compoziții cu flori, spectaculoase prin detalii și luminozitate, și portrete miniaturale superbe, inclusiv câteva ale lui Hans Holbein, pictorul de încredere al lui Henry VIII, care știa că nu trebuie să exagereze cu înfrumusețarea candidatelor la mâna năbădăiosului rege al Angliei dacă voia să-și păstreze capul pe umeri.

Ce e uimitor la Mauritshuis este faptul că a rămas o vilă de oraș, în ciuda faptului că este unul dintre muzeele cele mai bogate ale Europei, prin valoarea colecției sale de tablouri. Sentimentul de familiaritate și atmosfera primitoare și elegantă în același timp mă fac să mă înfurii și mai tare când mă gândesc că Mauritshuis a fost printre primele muzee în care activiștii verzi s-au gândit să ”atragă atenția” lumii aruncând cu roșii în capodopere artistice ireparabile și irepetabile. Când comiți asemenea acte de vandalism tâmp nu-mi atragi atenția asupra a altceva decât a faptului că n-ai discernământ și nici respect pentru cultura și istoria omenirii. Și nu cred că asta era intenția.

Lumea bună își cumpără biletele de intrare la Mauritshuis alături de cele pentru Galeria Regală Willem V, sau alături de cele pentru Muzeul M.C. Escher, găzduit de Palatul de Iarnă al Reginei Emma. Muzeul Escher chiar îl puteam vedea de la fereastra camerei de hotel și îl mai vizitasem o dată pentru că sunt obsedată de Escher (obsedată pe bune, nu ”obsessed” cum se spune acum la orice) din școala primară și îmi țin sub control cum pot crizele de vertigo în preajma lucrărilor lui. Nu rezist să nu le văd de câte ori am ocazia. Iar corpurile de iluminat ale clădirii, realizate de Hans van Bentem sunt o expoziție într-o expoziție.

Galeria lui Willem V are fix două încăperi și este lângă muzeul pușcăriilor – ai clipit și ai ratat-o. Dar dacă ai găsit-o, acordă-i ceva atenție. Concentrarea de tablouri excepționale (inclusiv două portrete de femei îmbrăcate realizate de Peter Paul Rubens) e aiuritoare – 150 de lucrări cu totul, într-o ”garsonieră”.

Panorama Mesdag am vizitat-o prima oară când am fost la Haga și nu am revenit la ea pentru că nimic nu se poate compara cu prima impresie. De asta nici n-o să spun prea multe despre ea, doar că e minunat să te gândești că a existat o vreme când lumea era dispusă să construiască o clădire pentru a crea o iluzie.

Pe lângă faptul că a fost răcoare în iulie, vreme perfectă pentru plimbări lungi, Haga nu are țânțari, așa că poți mânca pe o terasă fără să torni un flacon de Autan pe tine sau să te acoperi până în gât. Mai mult – în părțile cele mai frumoase ale orașului e LINIȘTE, inclusiv pe plajă. A fost pentru prima oară când am putut să ascult marea, de pe faleză, în miezul zilei, fără chirăieli, fără manele, fără urlete, fără muzică de dans. Siderant.

Boutique-urile închid la 5, restaurantele de fine dining sunt deschise când vor ele, terasele te trimit la plimbare înainte să devii prea vesel, pe suprafețe mari orașul este verde, cochet, ultra civilizat, potrivit pentru pensionari, cum îmi spuneau prietenii de acasă. Adică exact genul de loc în care îmi propun să mai revin, cât de curând.