Cel de-al 8-lea film al lui Tarantino, The h8ful 8 a fost lansat in Europa pe 8 ianuarie, evident. Fanii trebuie sa stie cat asteapta, ce asteapta, de ce asteapta etc etc. Totul e parte din ritualul gandit de un creator de film pe cat de nebun pe atat de genial, foarte constient acum de valurile pe care le starneste fiecare creatie a sa.
Productia filmului a fost, se pare, cu peripetii. Scenariul a ”scapat” in public inainte de vreme si pentru ca scenariul e miza la Tarantino, il inteleg de ce aproape ca a renuntat sa mai faca filmul. Dupa cum ma si bucur ca l-a facut.
Nu e un western, desi incorporeaza (asumat) multe dintre elementele westernurilor traditionale, inclusiv muzica lui Enio Morricone, sumbra si obsesiva, ritmata si cu o urma de umor negru in ea, daca ma pot exprima astfel.
Nu e un film, desi e filmat pe pelicula de 70 mm si valorifica fara jena toate beneficiile camerei. Cadrele exterioare de inceput, superbe cum sunt, nu iti dau de inteles ca, ulterior, cam toata actiunea se desfasoara intr-o cabana. Iar structura povestii, pe care multa lume o comenteaza, nu e nici ea vreo miza. Daca vrem structura narativa la Tarantino, vedem ce a avut de spus inca de acum 20 de ani pe tema asta, in ”Pulp Fiction”.
E o piesa de teatru, cu dialoguri memorabile, cu monologuri pe care orice actor si le-ar dori, un whoddunit care poate fi cu usurinta dislocat din ambianta vestului salbatic si aruncat intr-o alta epoca, intr-un alt context. E o joaca pentru un creator de film si pentru prietenii lui creatorii de roluri, o aniversare, o petrecere la care Tarantino rade sau plange, ne amuza sau ne oripileaza dupa cum vrea el. Suntem invitati timp de trei ore sa fim partasi la un rollercoaster verbal, si sa zicem mersi, pentru ca sunt trei ore in care nu avem sanse sa ne plictisim.
Cu fiecare film, Tarantino ofera spectatorilor niste mici revelatii. Printre ele – Kurt Russell, asa cum nu cred ca l-am mai vazut vreodata. Ulterior, l-am descoperit intr-un personaj asemanator intr-un alt western, datat… culmea, tot 2015. Dar n-as fi urmarit The Bone Tomahawk daca The Hateful Eight nu mi-ar fi deschis apetitul.
Samuel L Jackson e la fel ca acum 20 de ani, de parca in doua decenii n-ar fi utilizat nimic din energia magnetica de care dispune, ba dimpotriva, ar mai fi descoperit cateva stocuri intre timp. Este coloana vertebrala a intregului film si, probabil, cel mai clar partener de petrecere aniversara al lui Tarantino.
Tim Roth si Christoph Waltz, care ii datoreaza mult lui Tarantino, amandoi, sunt intersanjabili in filmele lui. Am vazut, de altfel, cronici care il mentionau in distributie pe Waltz. Calmati-va, Waltz e, de fapt, Roth. Jennifer Jason Leigh e in cea mai buna aparitie din cariera ei, dar e intr-0 companie in care, cel putin dupa parerea mea, nu se poate ridica deasupra nivelului de pretext, la care o situeaza naratiunea.
Filmul e o cutie mare de inghetata americana cu ciocolata, sos de cafea, alune, biscuiti si caramel. Nu mai e cazul sa va spun ca da dependenta, e deja cel de-al optulea film al lui Tarantino si presupun ca ati simtit deja…
Sorana Savu 