Nu stiu altii cum sunt, dar eu mi-am dorit prima oara bilete la premiera Operetei cu “Fantoma de la Opera” dupa ce am ascultat duetul Irina Baiant/Tiberiu Albu de la “Vocea Romaniei”. Pana atunci, marturisesc, atractia mea pentru musical-uri era minima. Teatru, da, opera, da, ceva la mijloc… nu, multumesc. Tineti cont de asta, ca si de faptul ca, in concluzie, va invit pe toti sa traiti experienta de la Opereta cu ochii si urechile voastre si apoi, daca aveti chef si timp, cititi si cele de mai jos.
Am pornit de la premisa, care s-a dovedit corecta, ca musicalul iti permite, totusi, sa faci descoperiri – actori care pot sa cante, cantareti care ar putea sa si joace. Voci cu personalitate, intr-un context considerabil mai elaborat decat cel al unui simplu concert. Dar voci mult mai putin omogene si mult mai putin formate sa creeze armonii sonore cum se intampla la opera. Deci nu, nu mi-au dat lacrimile de emotie in timpul vreunui duet sau vreunei arii, dar de cate ori aveam ceva de comentat, ma gandeam ca Gerrard Butler a fost ales sa joace (si a avut succes in) rolul Fantomei, in ecranizarea lui Joel Schumacher. Prin comparatie, Adrian Nour… Nu, de fapt, nu e nici o comparatie, Nour e foarte bun, Butler iti arata doar cat de mult poti intinde coarda cu castingul in musical. Pana aproape de punctul de rupere. Singurul lucru pe care i-l cerea lui Adrian un coleg “de banca” si de blogosfera langa care am stat – si care fusese si la premiera – era mai multa incredere in propriile forte vocale si mai multa incredere in puterea personajului pe care il reprezinta. Ceea ce, inteleg ca, de la reprezentatie la reprezentatie, se si intampla.
Irina Baiant arata si se poarta ca un personaj Disney, doar vocea ii e un pic mai aspra si mai nazala decat cea a printeselor animate de pe vremea cand Walt Disney insusi colecta statuete peste statuete la Oscar. Si aici, daca o avem ca punct de reper pe Sarah Brightman, care a creat rolul, incepem brusc sa devenim mai toleranti. Sarah are un timbru recognoscibil si cu un farmec aparte, dar premiera in West End s-a intamplat acum 30 de ani, cand ea suna asa. Deci, si aici, exista potential si Irina si-a meritat aplauzele de la final.
Cum ziceam, “Fantoma de la Opera” a implinit 30 de ani si peste 10,000 de reprezentatii numai pe Broadway. Are, evident, teatrul sau la Londra. Si nu e de mirare, pentru ca, la doua zile dupa spectacol, cele patru teme muzicale imi tot suna in urechi. Are ceva de-a face si cu faptul ca sunt repetate in fel si chip pe parcurs, dupa cum vrea partitura, ca sa aveti cu ce pleca acasa si ce povesti/fredona la altii.
Scenografia e spectaculoasa, productia a costat mult pentru nivelul oricarui teatru din Bucuresti si se vede. Macar si pentru asta, si experienta “Fantomei” de la Opereta merita traita. In plus, ca si muzica scrisa intentionat sa devina slager, si decorurile somptuoase, mobile, sunt create in asa fel incat sa acomodeze si sa mascheze orice fel de mici deficiente ale distributiei. Aici vezi putin marcile francizei, menite sa functioneze in orice-mprejurare, la munte sau la mare, cu orice public in sala.
Libretul e tradus in romana, fapt care creeaza unele probleme pe alocuri pentru ca noi avem ceva mai multe silabe decat englezii si un ritm al limbii diferit. De aici, unele mici desincronizari solisti/orchestra atunci cand au de rostit repede si muzical “capra calca piatra/piatra crapa-n patru…” Faptul ca libretul original e in engleza ii indeamna pe unii, iar pe alocuri, sa rosteasca “t” si “d” ca in limba engleza (inteleg ca termenul tehnic este “alveolar”). Si asta se observa si nu de o maniera placuta, cata vreme vorbim, cantam, ne intelegem in romana. E simpatic si cand rostesti numele protagonistei Christine in varianta britanica, cu “r” mut, uitand ca actiunea se petrece in Paris si, prin urmare, mai logic ar fi sa graseiezi.
Orchestra mi-a atras sau, mai degraba, mi-a distras si ea atentia de cateva ori, suflatorii mai au de lucru si chiar trebuie sa lucreze pentru ca orice “pas gresit” al lor se aude imediat.
Miza a fost si este, in continuare, foarte mare pentru toti cei de pe scena. Senzatia mea este ca, prin prestatiile lor, se poate crea o noua piata, se poate deschide apetitul publicului mai larg si mai tanar catre genul musicalului. Au ales un spectacol foarte important, si-au asumat ca vor fi masurati si comparati cu distributii internationale si au mers inainte cu un entuziasm si o bucurie de a canta care se simt si la care sala reactioneaza.
La final – cate ceva despre noua sala a Operetei – despre care am citit mai mult decat despre spectacol in ultimele saptamani. Da, seamana cu un Mega Image. Seara, in intuneric, alaturi de noua Biblioteca, arata ok. Da, realizez ce spun. Holul de la intrare e foarte mic si, daca iti astepti pe ploaie prietenii sa le dai biletele, se instaleaza inghesuiala imediat, pentru ca nu ai o copertina, ca la Sala Palatului, sub care sa te poti adaposti, ramanand, in continuare, afara. Foaierul e functional si inestetic, n-as sti cu ce sa-l compar. Culorile sunt tari, luminile sunt tari, decoratiunile sunt, practic non-existente, nu prea ai de ce sa te bucuri la intrare decat de faptul ca te-ai revazut cu x sau cu y. Sala in sine e mica, dar suficient de mare cat sa fi fost nevoie de un coridor central care sa desparta scaunele in doua grupe si sa evite dislocarea unui sir de 30 de locuri cand mai apare vreun intarziat.
Revenind la cele ce le spuneam la inceput, asistam la mai multe acte de curaj pe care am face bine sa le rasplatim cumva. Si la o reintinerire a publicului de spectacol care, dupa parerea mea, are mult de-a face cu doua lucruri: social media si online ticketing. Mergeti, vedeti, experimentati si bucurati-va de “Fantoma” de la Opereta.
Sorana Savu 