The Imitation Movie

Partea proasta atunci cand esti pasionat de filme si ai ajuns si la o varsta la care sa fi adunat suficiente experiente cinematografice e ca vezi filmele noi prin perspectiva celor pe care le-ai vazut mai demult. Ca atunci cand stii bine o limba straina si intrevezi expresiile in original dintr-o traducere mai putin fericita.

Nu se intampla tot timpul, dar se intampla des si nu m-as fi asteptat sa se intample in cazul unui film care are candidaturi importante la Oscar. Pe scurt, ca sa parafrazez cliseele copywritingului de promovare a filmelor “daca v-au placut “A Beautiful Mind”, “The King’s Speech” si “Sherlock”, o sa va stea in gat “The Imitation Game”. Veti tot astepta sa se intample ceva memorabil, sa va incerce o emotie, sa ramaneti cu ceva si dupa aceasta pelicula, de altfel elegant realizata si cu o distributie foarte puternica si… si nimic.

Pentru mine, muzica a fost in primul rand o problema. Alexandre Desplat e un maestru al pianului si al temelor delicate, perfect potrivite pentru filmele de epoca, dar atunci cand e ales pentru toate filmele de epoca si toate coloanele lui sonore suna la fel, incepe sa dauneze grav vizionarii. Imi e suficient sa ascult o tema din “Interstellar” ca sa-mi revina brusc imagini din film in memorie si sa ma trezesc cu o lacrima in coltul ochiului, desi pana in ziua de azi nu m-am dumirit de ce am plans eu la un film cu Matthew McConnaughey. Dar Desplat…e doar dragut.

Pe Cumberbatch l-am mai vazut interpretand personaje conduse exclusiv de logica, nimic nou in aceasta zona, dupa cum si Knightley e specialista in personaje de epoca. In speta, e o Kate Winslet mai tanara.

Influenta enorma pe care au castigat-o serialele in ultima vreme m-a facut sa nu pot sa ignor ca pe Matthew Goode il stiu din “The Good Wife”, pe Charles Dance din “GoT”, pe Rory Kinnear din “Penny Dreadful” si pe spionul rus din “Downton Abbey”. Semn ca, in “The Imitation Game”, nimic nu s-a legat intr-un mod nou si spectaculos, in asa fel incat sa ma ajute in efortul de “suspending disbelief”.

Cateva replici simpatice, un Mark Strong prezent doar in momentele esentiale, o reconfirmare a palierelor semnificativ diferite de gandire intre genii si mere mortals si cam atat. Partea proasta e ca, in afara de compozitor, pe care stiu ca l-as fi inlocuit prompt (desi acum candideaza din nou la Oscar chiar cu acest film), nu imi dau seama ce ar fi putut fi facut altfel. “The Imitation Game” nu e un film de cinema, nu e un film emotionant, nu e nici macar unul suficient de inteligent e, din pacate, doar un film solid.

Advertisements

Questions? Comments?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: