John Wick

Trailerul de la “John Wick” a fost unul dintre acelea care ne-au convins ca trebuie sa vedem filmul la cinema. Desi, cand ai o varsta, stii deja ca trailerele sunt instrumente de vanzare, si nu de simpla persuasiune.

Am sperat sa gasim in el o cutie cu bomboane, asa cum ni s-a mai intamplat in trecut cu filme despre care, daca povestesc acum cuiva sub 35-40 de ani, primesc in schimb priviri goale:

a fost odata ca niciodata “Payback”, cu un Mel Gibson incapatanat, rezistent la tarnoseala ca Liam Neeson, dar elegant si cu umor; si posesor de caine; scena de debut a filmului, care, daca nu ma insel, se petrece odata cu genericul, e senzationala pentru ca e montata de un editor de geniu;

altadata a fost “A History of Violence”, al lui Cronenberg, un film cu un Viggo Mortensen cum n-ati mai vazut si, probabil, nici n-o sa mai vedeti de-acum incolo; acum realizez ca in ambele personajul principal feminin e Maria Bello; pentru Cronenberg si Mortensen a fost inceputul unei frumoase prietenii;

trecand oceanul, al treilea film din aceeasi categorie – cool, aberant, memorabil, violent si irezistibil ar fi “Layer cake”, produs de asistentul de regie al lui Guy Ritchie care, dupa parerea mea, e mult mai bun decat Guy; acolo, Daniel Craig da o auditie pentru James Bond si, dat fiind ca filmul e mult mai bine calibrat pentru el, efectul e mult mai reusit; pentru ca, sa fim seriosi, Craig nu e vreun intelectual, vreun rasat sau vreun cuceritor fin; si aici, introducerea e montata maniacal, ca in publicitate, asa cum nu vezi prea des in US si cu atat mai putin in alte cinematografii europene;

Daca le-ati vazut pe cele de mai sus, intelegeti incotro bat. Si intelegeti si de ce nu m-am entuziasmat prea tare a propos de John Wick. Experienta anterioara mi-a stat rau in cale. Scenariul l-am mai vazut de cateva ori. Cele doua replici memorabile din film sunt “oh” si “aha”. Pe bune.

Montajul e execrabil, si video si audio. Ai senzatia ca editorul a facut cateva clipuri misto cu Keanu Reeves si, la final, si-a adus aminte ca ele de fapt trebuiau sa fie un film, asa ca le-a legat cum s-a putut. Coloana sonora nu are … coloana, ci doar fragmente de piese foarte cool, care nu au legatura intre ele si, cateodata, nici cu ce se petrece pe ecran.

Imaginile sunt superbe, regizorul de imagine, nu stiu cine e, dar o sa aflu, pentru ca are un ochi exceptional. De asta e si frustrant sa vezi cum toate efectele care ar fi putut face din John Wick un film grozav sunt macelarite la montaj.

Cu toate astea, pentru Keanu e un comeback meritat si care poate sa-i deschida usi in continuare, daca vrea. E inca o dovada ca trecerea anilor face din barbatii interesanti niste barbati si mai interesanti si ca varsta “de aur” la Hollywood s-a mutat intre 35-55 de ani in cazul lor.

Concluzia? In familie, avem o intelegere: ocazional, fiecare dintre noi are posibilitatea sa-l duca pe celalalt la un film prost. Alegand John Wick, am dat peste un film prost destul de bun, care nu ne-a scos din sala exasperati si ni l-a reamintit pe Keanu.

Sfatul? Daca mergeti la film si va place, gasiti-va timp si pentru celelalte trei. Au cam zece ani fiecare, dar sunt sigura ca n-o sa gasiti nici o urma de praf pe ele.