A treia piesa pe care am vazut-o la Londra a fost ”Oresteia”. Fara nume arhicunoscute in distributie (poate cu exceptia Jessicai Findlay, din Downton Abbey), dar cu cronici unanim extraordinare, ceea ce e foarte rar. Veneam dupa o ”Elektra” foarte dezamagitoare la Old Vic, a treia sau a patra experienta esuata cu Kristin Scott Thomas care, altfel, pe pelicula e minunata. In plus, personal nu sunt adepta adaptarilor radicale, care iau situatii istorice bine cunoscute si incearca sa le drapeze in straie moderne.

Aici, macar, remake-ul era complet, o deconstructie mai degraba decat o redecorare. Scenografia mi s-a parut orwelliana, simpla, sumbra, nu minimalista ci exact atat cat trebuie si… repetitiva – aceleasi piese de recuzita compunand decoruri diferite si recreand spatii despartite in timp. Costumele, si ele, cu codurile lor de culoare, se decodificau prin recurenta. Ok, mai aveti putin si nu mai intelegeti nimic din ce scriu.

Paranteza – Ha, acum descopar ca regizorul, Robert Icke, a pus in scena un ”1984” acum doi ani, deci spiritul orwellian n-a fost din intamplare prezent in ”Oresteia”. Mai mult, spectacolul a fost marketat ca o concurenta directa la cele mai bune seriale din ultimii ani (Part The Godfather Part Breaking Bad/ alternativa la The Sopranos). Eu l-am vazut mai aproape de ”House of Cards”, dar lumea teatrului din Londra se fereste, din motive care-mi scapa, sa treaca prin calea sau sa mentioneze numele/proiectele lui Kevin Spacey. Si cu asta am inchis paranteza.

Icke realmente rescrie Oresteia, eliminand complet corul, schimband modul in care se deruleaza lucrurile, dar pastrandu-le esenta. Intocmai cum observa unul dintre cronicari ”ar fi putut fi un act de distrugere, dar este, de fapt, o revelatie”. Totul incepe sa capete sens modern, nuante de gri, profunzime si ajungi la concluzia ca tragediile universale sunt universale in esenta, dar nu e rau ca, din cand in cand, o data la 1000 de ani macar, sa le actualizezi un pic. Continue reading “Oresteia – back to the future” →