De fiecare dată când mergem la Londra la teatru, aleg trei-patru spectacole, îmi pun toate speranțele într-unul și mă întorc acasă încântată de cu totul altul. Anul acesta stagiunea de toamnă este atât de încărcată, încât ar fi justificat o ședere de o săptămână în capitala britanică, dar e septembrie și știm foarte bine că nu se poate pentru că sezonul de business reînvie acasă în această lună.

Despre business – de fapt, despre economie vorbește și ”The Standard of Living”, noua piesă a lui James Graham, pusă în scenă la Theatre Royal Haymarket . Andrei remarca amuzat că spectacolele se întâmplă într-un teatru care poartă numele târgului de fân și paie din perioada elisabetană. O formă de business pe care londonezii au abandonat-o acum vreun secol, în favoarea businessul cultural. Mai curat, mai elevat, mai profitabil.

Spectacolele care ne cuceresc sunt cele care ne fac să continuăm conversația și după ce am ieșit din teatru. Iar la acest capitol, ”The Standard of Living” a sărit mult din standard. Am discutat, am disecat, am cercetat, am descoperit noi nuanțe ale unor personaje pe care le cunoșteam și biografii ale altora despre care habar nu avusesem.

Cum textul e foarte nou, n-am avut nicio recenzie pe care să mă bazez când m-am aruncat să iau bilete, dar am văzut subiectul, viața celebrului economist John Maynard Keynes, distribuția – Rory Kinnear și Natalia Osipova – și am conchis că nu poate fi prea rău. Rory Kinnear are o voce senzațională și un accent superb, dar din cauza fizionomiei primește, cu mici excepții, roluri de funcționar insipid sau de prim ministru inept. Una dintre excepții e rolul monstrului lui Frankenstein din ”Penny Dreadful”, un rol care îi permite să se desfășoare între grotesc și sublim și să arate că este unul dintre cei puțini care pot, cu adevărat, recita poezie și se pot transfigura prin ea.

Acesta este Rory în ”Penny Dreadful” și acesta – vezi mai jos – este Rory în rolul lui Keynes.

Revenind. Am venit pentru Rory și, cu mici speranțe, și pentru Natalia Osipova, anunțată și așteptată în rolul Lydiei Lopokova, una dintre marile dansatoare rusoaice ale lui Serge Diaghilev și soția lui Keynes. Spun cu mici speranțe pentru că, după ce am luat bilete, am văzut că Osipova împărțea rolul cu altcineva, trebuia să aibă câteva reprezentații în octombrie și cea la care mergeam eu în septembrie nu era printre ele.

Am fost, prin urmare, extrem de încântată să o văd pe scenă. Una dintre cele mai mari balerine ale lumii, adorată la Londra mai bine de un deceniu, cu un simț al umorului și un aplomb care transpăreau întotdeauna prin mișcările coregrafiate. Darămite acum, prin dans ȘI prin cuvinte. Din ce am citit, Osipova s-a temut foarte tare să apară într-un spectacol de teatru, s-a temut până și să dea o probă pentru rol, până când un coleg nu i-a spus ”ești proastă! E o ocazie extraordinară!” Poate de aceea inițial nu și-a asumat întreaga stagiune, dar acum e ok. E mai mult decât ok. E perfectă pentru rol, cu energia aceea est-europeană care sparge în cioburi mici convențiile britanice, cu grația unei super balerine în momentele de dans și stângăcia gesturilor în scenele cu conversații ceva mai lungi.

Rory Kinnear îi dă viață lui Keynes, un om cu multe vieți, multe idei și multe cuceriri, consemnate contabilicește în condicuțe conservate acum la Cambridge. Contribuțiile lui pentru economia mondială și pentru societatea britanică sunt mult mai multe decât știam eu. Keynes a contribuit la fondarea sistemului național de sănătate britanic și, cu ajutorul neprețuit al efervescentei lui soții, a construit Cambridge Arts Theatre. Era o vreme când rusoaicele nu se mulțumeau cu un Ermez de la soții lor, ci le cereau un teatru. Și când erau altfel.

Prietenii lui – pe care, piesa spune, îi susținea financiar cu discreție și consecvență – erau surorile Virginia Woolf și Vanessa Bell, pictorul Duncan Grant, criticul Lytton Strachey. Duncan Grant era mai mult decât un prieten, considerabil mai mult, dar i-a devenit best man la nunta cu Lopokova și a continuat să-i stea alături și când Keynes s-a transformat, din homosexual vorace, heterosexual familist. Cele mai surprinzătoare și mai greu verosimile elemente ale poveștii sunt, după cum se întâmplă, cele rupte din realitate.

”Dansul” lui Keynes cu marele său adversar Friedrich Hayek ne-a amintit cu nostalgie că exista o vreme când oamenii încă mai erau capabili să emită și să dezbată idei mari fără să se spurce prin ziare sau în social media. Și, în general, că exista o vreme când oamenii încă mai erau capabili să emită și să dezbată idei mari. Oamenii, nu Claude sau CoPilot. E adevărat că media de vârstă din sală nu era tocmai fragedă. Cine mai vine în ziua de azi la o piesă de teatru despre economie, dans și pictură?

”The Standard of Living” e mult peste standard. E un spectacol inteligent, amuzant, sensibil, croit admirabil și pus în scenă elegant. Iar protagonistul lui, care a cerut bani americanilor pentru redresarea Europei postbelice, care a construit un teatru ca să scape de gura nevestei, care a ținut o condică a tuturor cuceririlor amoroase din tinerețe, care a militat pentru intervenția statului în momentele în care economia liberă se sufocă și care a susținut și cu bani și cu prezență ”scandalosul Grup Bloomsbury” e și cel care, spre finalul vieții, își încheia discursurile cu cuvintele ”Death to Hollywood”. Ce îndemn mai bun să redescoperim teatrul am putea găsi?